Sănătos şi bun la multe

Vinul uitat într-un pahar s-a transformat într-o băutură cu gust acru. I s-a spus acesteia vin acru, oţet, şi foarte repede i-au fost descoperite însuşirile şi calităţile terapeutice, care au făcut din acest lichid un ingredient de nelipsit în orice gospodărie. De-a lungul secolelor babilonienii foloseau oţetul pentru a conserva mai mult timp unele legume, iar vechii egipteni au lăsat explicaţii despre cum se obţine oţetul prin fermentarea vinului, după cum atestă unele picturi descoperite la faraoni. Despre frumoasa Elena din Troia se spune că pentru a-şi păstra pielea fină, dar şi pentru a se relaxa, se îmbăia în apă cu oţet. Asirienii foloseau oţetul ca leac pentru a înlătura durerile de urechi. Si Hippocrate cunoştea virtuţile răcoritoare şi tonice ale oţetului şi-l recomanda celor obosiţi şi bolnavi. De la Dioscoride, celebrul medic care a trăit în secolul I, au rămas, de asemenea, unele reţete, e drept, destul de fanteziste, în compoziţia cărora se folosea şi oţetul. Pentru a calma durerile de dinţi, Dioscoride recomanda să se pună pe obraz o felie de pâine înmuiată în oţet fierbinte, în care s-a macerat piper. Romanii aveau întotdeauna la masă un vas mare în care era un amestec de apă şi oţet, în părţi egale. Acest amestec era răcoritor, dezinfectant şi se spunea că ajută la digestie. Era consumat după fiecare fel de mâncare. Soldaţii romani dezinfectau apa de băut tot cu oţet. Otetul nu era folosit doar ca o băutură răcoritoare sau condiment, ci şi ca tratament pentru diverse afecţiuni ale pielii, pentru combaterea febrei sau pentru spălarea muşcăturilor de şarpe şi dezinfectarea rănilor. Oţetul este agent de conservare a alimentelor, dezinfectant, soluţie bună pentru curăţat geamuri şi oglinzi, pentru înlăturat tartrul din filtrele de cafea, este şi deodorant pentru a înlătura diverse mirosuri neplăcute din încăperi, curăţă unele pete, înviorează culoarea părului proaspăt spălat, dă gust salatelor, întăreşte culoarea ţesăturilor vopsite cu ajutorul vopselelor naturale, este folosit la fabricarea textilelor, a insecticidelor, a materialelor fotografice şi este un ingredient de bază în industria farmaceutică şi chimică. Pentru a obţine oţet este nevoie de un lichid care conţine zaharuri. Acesta poate fi sucul de struguri, de mere, de malţ, de orez etc. După o primă fermentaţie, zaharurile se transformă în alcool şi se obţin vinul, cidrul, berea sau rachiul numit sake. Dacă acestea nu sunt îmbuteliate şi dacă li se adaugă anumite culturi de bacterii urmează o a doua fermentaţie, în urma căreia alcoolul este transformat în acid acetic. Rezultă oţetul de vin, oţetul de mere, de malţ, de orez etc. Sortimentele de oţet sunt multe, în funcţie de ingredientele specifice, tradiţii şi metodele de preparare. Oţetul din vin se obţine din vin alb, roşu sau rose. Este cel mai des folosit pentru aromarea salatelor. Oţetul din orez se fabrică din vremuri străvechi în China. Există în trei variante: roşu, folosit drept condiment pentru supe, alb folosit mai ales la preparate de cofetărie şi patiserie şi negru, cu care se aromează fripturile şi preparatele din carne. Oţetul din trestie de zahăr se fabrică din trestie de zahăr fermentată, are un gust dulceag şi o aromă parfumată. Este folosit mai ales în bucătăria filipineză. Oţetul din şampanie se obţine din vin alb, sec, făcut din struguri de soi, din care se obţine şi şampania cea mai bună. Chiar dacă se numeşte oţet din şampanie, nu are bule de aer. Oţetul din mere este cel mai des folosit în bucătăria americană şi se obţine din cidrul de mere. Este foarte mult folosit şi în medicina tradiţională europeană. Oţetul din cocos este slab acidulat şi are gust parfumat, persistent. Oţetul din malţ este foarte popular în Anglia. Se obţine prin fermentarea orzului şi este aromat prin depozitarea lui în butoaie din lemn de esenţe diferite. Se serveşte mai ales la peşte şi antreuri şi are un miros puternic de cereale. Oţetul distilat este un sortiment comun, obţinut din cereale. Este incolor şi folosit mai ales în industria conservelor. Oţetul Sherry este cel mai renumit oţet spaniol, preparat din vin încă din secolul al XVI-lea, după metode ţinute secrete. Se maturează în butoaie de lemn de esenţe diferite. Calitatea oţetului creşte cu cât acesta este mai vechi. Acest sortiment nobil de oţet este folosit la salate, marinate, sosuri şi fripturi de pasăre, mai ales curcan. Oţetul balsamic este cel mai cunoscut şi mai vechi sortiment de oţet italian. Este specific regiunii Modena. Se prepară după reţete vechi, din must nefermentat de struguri din rasa Trebbiano, Lambrusco, Ancellota, Sauvignon şi Sgavetta. Nu se mai adaugă nimic acestui must care este fiert în vase mari puse direct pe foc. Mustul se fierbe pâna când se obţine un sirop gros, aromat. Apoi, în sirop se adaugă drojdii speciale care provoacă fermentaţia. Oţetul balsamic este păstrat în butoaie de lemn. Mai întâi se pune într-un butoi mare dintr-o anume esenţă lemnoasă, apoi, după o perioadă de câţiva ani este tras într-un butoi mai mic, din altă esenţă lemnoasă, apoi este pus în butoaie din ce în ce mai mici, din esenţe de lemn diferite, castan, frasin, stejar, dud, vişin, ienupăr. Butoaiele sunt tot mai mici întrucât nu se trage în butoiul nou şi drojdia, care ramâne pe fund. Ordinea în care se alternează butoaiele de diferite esenţe de lemn este ţinută secretă, pentru că este cea care dă gustul şi aroma atât de catifelate pe care le are oţetul balsamic. http://www.ronduldesibiu.ro/stil-de-viata http://www.ronduldesibiu.ro/multimedia/video