| 27 Ianuarie, 2012 ora 14:58:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 399 |
Puţină linişte!
Puţină linişte nu ne strică. Inspirat de apariţia lui în „Dilema veche”, propun cititorilor un text deosebit. Este scris de unul din cei mai importanţi filosofi creştini, Sören Kierkegaard (vol. „Discursuri edificatoare”). Mi se pare mai potrivit, pentru noi, decât mulţimea ce pare inepuizabilă a vorbelor fără duh care sufocă spaţiul public românesc, în aceste zile. Citiţi-l şi cred că îmi veţi da dreptate. Şi dacă veţi dori să ştiţi ce l-a inspirat, poate, pe celebrul gânditor danez, aveţi o trimitere: „…uitând ce este în urma mea şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării de sus al lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi cei câţi suntem desăvârşiţi; şi dacă în vreo privinţă gândiţi alt fel, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeaşi părere să umblăm la fel.” (Filipeni 3 – 14, 15, 16)
„A te ocupa de viitor este un semn al nobleţei omului; lupta cu el e lupta care înnobilează cel mai mult. Cel care luptă cu prezentul se luptă cu un singur lucru, împotriva căruia poate să-şi folosească întreaga forţă. De aceea, dacă un om n-ar avea împotriva a ce altceva să lupte, ar putea eventual să parcurgă victorios întreaga viaţă, fără ca totuşi să înveţe să se cunoască pe sine sau să-şi cunoască puterea. Cel care luptă cu viitorul are un duşman mai primejdios şi nu poate rămâne neştiutor cu privire la sine pentru că luptă cu sine însuşi. Viitorul nu este; el îşi împrumută forţa de la om şi, după ce i-a luat-o prin viclenie, se arată în afara lui ca un duşman pe care trebuie să-l înfrunte. Oricât de puternic ar fi un om, nu va fi niciodată mai puternic decât el însuşi. De aceea întâlnim adesea în viaţă oameni care, victorioşi în toate luptele, devin totuşi neputincioşi când au de-a face cu un duşman viitor; mâna lor se vlăguieşte. (...) Când cineva se luptă cu viitorul, învaţă că, oricât ar fi de puternic, există un duşman şi mai puternic: el însuşi; un duşman pe care nu-l poate învinge prin el însuşi: el însuşi.
Dar de ce să descriem această luptă cu viitorul ca fiind atât de primejdioasă? Bătrâni sau tineri, toţi am trăit câte ceva, viitorul nu e aşadar cu totul nou, pentru că nu e nimic nou sub soare, iar viitorul trecutul. Bătrâni sau tineri, toţi avem experienţă, ne-o vom asuma, ne vom călăuzi după urmele bănuielii şi după îndrumarea presupunerii, vom învinge prin forţa raţionamentului şi, astfel înarmaţi, mergem cu voioşie spre viitor. E bine că omul merge înarmat la luptă, şi mai bine că e înarmat tocmai în felul în care o cere lupta. Dacă un om care se duce la un concurs pe un teren de alergare îşi va pune o armură grea, va fi, ce-i drept, bine înarmat, dar armura nu-i va fi de folos. Nu tot astfel stau lucrurile cu armele celui care trebuie să se lupte cu viitorul? Pentru că experienţa e un prieten cu două feţe, care spune ba una, ba alta, presupunerea e un îndrumător înşelător, care te părăseşte când ai mai multă nevoie de el, bănuiala e o privire înceţoşată care nu răzbate prea departe, iar raţionamentul e un laţ cu care mai degrabă te prinzi pe tine însuţi decât să prinzi altceva. În plus, aceste arme sunt greu de folosit, pentru că bănuiala e urmată de frică, presupunerea de angoasă, iar raţionamentul de nelinişte, întrucât sufletul care a avut experienţa n-a rămas neatins de ea.
Suntem, aşadar, bine înarmaţi atunci când ne-am asumat experienţa, dar nu pentru lupta la care mergem, lupta cu viitorul; am încercat să-l transformăm pe acesta în ceva prezent, ceva particular, dar viitorul nu e ceva particular, ci este întregul. Cum să mergem, aşadar, în întâmpinarea viitorului? Când corăbierul se află în largul mării şi totul se schimbă în jurul lui, talazurile născându-se şi pierind, nu se uită la ele fiindcă sunt schimbătore. Priveşte în sus, la stele: de ce? Pentru că sunt statornice; cum sunt acum au fost şi pentru strămoşi, la fel vor fi şi pentru generaţiile următoare. Cum învinge el ceea ce e schimbător? Prin ceea ce e etern. Prin etern poţi să învingi ce e schimbător, pentru că eternul este temelia viitorului şi de acolo poţi să sondezi viitorul. Dar care e puterea eternă din om? Credinţa. Şi ce aşteaptă credinţa? Biruinţa sau, după cum ne învaţă Scriptura cu atâta gravitate şi atât de mişcător, ca toate lucrurile să lucreze laolaltă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Dar o aşteptare în privinţa viitorului care speră biruinţa a învins deja viitorul; de aceea credinciosul a terminat cu viitorul mai înainte să înceapă cu prezentul, întrucât ceea ce ai învins nu te mai poate tulbura, iar această biruinţă face omul mai puternic pentru fapta prezentă.“
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
 |
