| 21 Februarie, 2012 ora 12:48:00 | Comentarii: 1 | Vizualizari: 402 |
Nelinişti electorale
Ne îndreptăm spre cele două mari campanii electorale, din acest an, la fel cum am mai făcut-o şi în alţi ani: puţin (ca să nu zic deloc) pregătiţi politic. Mă gândesc la doctrine şi strategii, la convingeri politice, nu opţiuni partinice fortuite. Nici în 1990, anul primelor alegeri libere, nu a fost altfel, cu excepţiile notabile ale unor candidaţi cu convingeri politice democrat-doctrinare. Pe aceştia poporul i-a respins însă ca pe nişte corpuri străine. Eram, deci, la fel de nepregătiţi ca şi astăzi. Numai că atunci nici nu era cazul să avem pretenţii prea mari. Trecuseră aproape 50 de ani de la ultimele alegeri libere, şi acelea cu rezultate falsificate de minusculul partid al comuniştilor români - cu sprijinul tovărăşesc al fraţilor de la răsărit. Iar în toată jumătatea de veac ce a urmat, alegerile s-au desfăşurat pe principiul jocului dublu (realitate/ficţiune) al democraţiei socialiste. Obligaţi de regim, ne-am minţit pe noi înşine şi am minţit istoria. Astăzi, pe cine şi de ce alegem? sunt întrebări care ar trebui să aibă răspunsuri serioase, bazate pe convingeri. Suntem o ţară din Uniunea Europeană, unde politicul are un rol social fundamental. Numai cu această condiţie îndeplinită, noi şi UE vom avea viitor comun. În România însă, din păcate, există o tradiţie – resuscitată după 1989 - de a considera atitudinea faţă de politică ca pe un interes imoral. Ceva ce aminteşte de jocul dublu al activismului politic comunist. Dar dincolo de subiectivismul unor astfel de afirmaţii, trebuie să recunoaştem că nu avem nici un trecut democratic semnificativ, nici multe figuri impresionante de politicieni democraţi – repere ce ar trebui să orienteze corpul electoral de astăzi.
Anul 2012 este deosebit de anii electorali postcomunişti, inclusiv de cel din 2008 – când au fost primele alegeri într-o Românie membră a UE - , datorită crizei economice globale. Inclusiv în interiorul UE. La finalul lui 2012, vom şti în ce condiţii politice vom avea sau nu motive să sperăm că din criză vom ieşi onorabil, mai buni europeni decât am fost în momentul aderării, în 2007. Aceasta este marea provocare, la început de an, pentru clasa politică şi, în egală măsură, pentru electorat. Până acum, declaraţiile partidelor politice n-au diferit esenţial de cele din trecuţii ani electorali. Au fost şi declaraţii inedite. Ele s-au înscris cu dezinvoltură în registrul ciudăţeniilor ce se petrec din greu, de-o bucată bună de timp, în spaţiul public românesc. Bunăoară, sunt oameni care se văd candidaţi, dar nu e sigur că vor fi desemnaţi de partide. Alţii nu spun nimic, în schimb apar pe liste prezumtive de candidaţi. Au apărut şi invitaţii la candidaturi, din partea celor care se văd de-acum câştigători. Vezi doamne, pentru a stimula spiritul competiţiei. Ăştia ori sunt amnezici, ori se fac. Cine nu ştie că, la noi – cel puţin după cum ne-am obişnuit, candidaţii trebuie să aibă un preţ, nu neapărat valoare? Putem vorbi, deci, de spiritul competiţiei, în lipsa concurenţei de valori? De aceea, în condiţiile ştiute, grija faţă de candidaturile adversarilor este semnul unei ipocrizii greu de ascuns. Sau al unei false mentalităţi democratice.
Deocamdată, ne aflăm în faza retoricii electorale mai mult sau mai puţin spectaculoase. De-un lucru, însă, ar fi trebuit să fim de mult convinşi: din retorica fără conţinut, abil exersată public, înainte de alegeri, se nasc doar nelinişti. Şi, cu timpul, în lipsa rezultatelor benefice pentru comunităţi întregi de oameni, apare repulsia maselor faţă de politică. Şi dacă tot vorbim de retorică, să ne întrebăm cu maximă seriozitate: vom avea, şi în 2012, alegeri locale şi parlamentare care, la fel ca în alţi ani, vor însemna doar anunţarea unor candidaturi, urmând ca în campanii să auzim de împărţiri de daruri şi promisiuni electorale? Sau vom fi, şi în 2012, cel mult surprinşi de numele unor candidaţi, urmând ca, în următorii ani, să nu ne surprindă lipsa de chemare a lor pentru funcţiile publice pe care le vor ocupa?
*
Personal cred că, în România, alegerile nu-şi vor îndeplini rolul fundamental pentru democraţie, până nu vom clarifica despărţirea de comunism. Şi mă întorc la istorie. Dacă a fost revoluţie în ’89, la două sute de ani de la cea franceză, găsim similitudini şi deosebiri semnificative între cele două evenimente istorice. Se ştie că, în Franţa, la doi ani după luarea Bastiliei (în imagine), revoluţionarii s-au împărţit în două tabere: republicanii liberali (girondinii) şi republicanii radicali (iacobinii). În următorii trei ani, ei şi-au asumat, pe rând, puterea, până când au fost cu toţii eliminaţi. Unii, cu ghilotina. A mai fost nevoie de încă cinci ani până când cineva a declarat, odată cu preluarea puterii: „Cetăţeni! Revoluţia s-a aşezat la principiile pe care am început-o. Ea s-a încheiat!” Şi la noi revoluţionarii s-au împărţit, la doi ani după căderea regimului ceauşist, între facţiunile moderată şi radicală. Ele nu s-au eliminat reciproc, dar au rămas ireconciliabile, ca la început, deşi au devenit nucleele polilor politicii româneşti. Aici trebuie găsit, în opinia mea, motivul pentru care nimeni, de 20 de ani, nu are curajul să declare: „Cetăţeni! Revoluţia anticomunistă s-a aşezat pe principiile Proclamaţiei de la Timişoara. Ea s-a încheiat!”
| 1. | Mihai despre Alesii...
- 24 Februarie, 2012 @ 08:59:45
E nevoie de o noua garnirura de politicieni, cu varsta in jur de 40 ani, bine educata si scolita, cu un CV imaculat. NESIMTITI care "lucrau" pentru natiune din balconul Parlamentului nu mai trebuie sa apara pe listele electorale ! |
Adauga un comentariu
 |
