| 12 Decembrie, 2011 ora 11:26:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 325 |
Europa, o nouă criză? Să fim serioşi!
Europa e în criză de o mie de ani. Din 1054, atunci când liderii ei creştini, de la cele două extremităţi continentale, au crezut că pot împărţi „cămaşa lui Christos”. Tot ce a urmat poate demonstra neputinţa urmaşilor acelor lideri – mai mult sau mai puţin religioşi - de a găsi cheia revenirii la unitatea bisericească, pentru ca aceasta s-o facă posibilă pe cea politică („Daţi cezarului ce este al cezarului…”). N-au reuşit să-i redea Europei frumuseţea întregului nici cruciadele (mai ales cele prin care s-a dorit „rezolvarea” sărăcimii din cetăţile medievale), nici dinastiile monarhice considerate de origine divină, nici războaiele religioase sau mişcările naţionaliste din a doua jumătate a secolului XIX. După cum nici războiul franco-prusac, din 1870, nici dispariţia imperiilor şi cele două războaie pornite de pe continent, dar care au pus cap în cap marile puteri ale lumii, n-au creat premisele imediate ale reunificării europene. Nu trebuie să uităm că, o lungă perioadă de timp, Europa, mai ales partea sa orientală, a avut de-a face cu agresiunea popoarelor asiatice. Dornic să cucerească civilizaţia creştină, imperiul otoman a contribuit şi el la amânarea, cu secole, a reunificării. În a doua jumătate a secolului XX, Europa a trăit aşa zisul război rece, între Est şi Vest. Răceala asta a înstrăinat Estul de Vest, cum n-au reuşit alte faze ale crizei de până atunci, paradoxal prin încălzirea conflictelor politice şi adâncirea diferenţelor economice dintre blocurile comunist-dictatorial şi capitalist-democratic. Victoria „finală”, dacă putem vorbi de aşa ceva, a fost net de partea Vestului. Multe din aceste manifestări violente ale guvernanţei de interese politico-economice au fost declanşate şi sub lozincile seducătoare ale luptei pentru pacea şi concordia între popoarele europene. Însă, toate tentativele de a depăşi criza declanşată de marea schismă din 1054 – având drept rezultat o Europă cu două viteze de progres economic şi emancipare socială -, au eşuat.
Începând cu al treilea mileniu creştin, s-a crezut că reunificarea se va face sub faldurile albastre ale drapelului cu 12 steluţe al Uniunii Europene. Evident, sub „conducerea” Vestului. Principalul motiv al acestei întâietăţi era legat de istoricul ascendent al civilizaţiei vestice asupra celei estice, iar ca motiv imediat, dispariţia coerenţei economice a fostului bloc euro-comunist, în 1989. În plus, soluţia UE era atractivă pentru estici, cei care, în timpul războiului rece, ajunseseră să creadă numai de bine tot ce auzeau de dincolo de cortina de fier, ce separase Estul de Vest. Şi mai era ceva, un lucru pe care noi, esticii, trebuie să-l recunoaştem: în timp ce UE dovedise că Vestul se poate autoguverna, cu respectarea suveranităţii statelor membre, Estul nu avea experienţa unei asemenea guvernanţe comune – ci doar pe aceea, de-o jumătate de secol, a hegemoniei URSS. La fel de adevărat este şi faptul că entuziasmul nostru de a fi recunoscuţi „europeni” n-a impresionat Vestul. Pentru Vest au contat planurile de expansion, respectiv de a-şi mări piaţa economică, chiar şi cu riscul de-a o face într-o zonă contaminată încă de ideologia comunistă. Aşa se face că numai după 2007, mai precis după al doilea val al aderării ţărilor estice la UE, brusc Vestul a simţit cât de dificilă este susţinea financiară a ridicării economice a Estului. La rândul lui, Estul s-a visat prea repede trăind la nivelul standardului concetăţenilor vestici. Atunci mulţi au uitat că „frate, nefrate brânza-i pe bani”, dar criza începută în 2008 le-a adus aminte. În fine, după multe frământări, declaraţii tari şi monitorizări stresante şi fără prea mare efect, Vestul a ajuns la convingerea necesităţii unei guvernanţe unionale. Şi guvernanţă fiscală s-a numit actul adoptat în Consiliul Europei, la 9 decembrie curent, de liderii ţărilor membre UE, cu excepţia (semnificativă a) premierului britanic. Pe fond şi în cuvinte simple, noua guvernanţă înseamnă că „joaca” de-a integrarea europeană s-a terminat – adică, fără standarde fiscale comune.
Să nu uităm însă de unde am plecat. Prin urmare, asistăm doar la o nouă fază a crizei începută cu o mie de ani în urmă, cu manifestări specifice actualei perioade istorice. Trecerea noastră în revistă, sumară şi fără pretenţii, a unora din etapele crizei, a dorit doar să releve rădăcinile ei istorice. În ceea ce priveşte aplicarea noii guvernanţe fiscale europene, chiar şi pentru un nespecialist în domeniu, lucrurile sunt clare: 1. pentru Est (dar nu numai), nu mai este timp de adaptare, după cum nici timp de aşteptare nu mai e, din partea conducătorilor UE; 2. după scurtul preludiu amoros cu lărgirea spre Centru-Est, de-aici înainte integrarea în UE va reuşi numai respectând principiile guvernanţei din 9 decembrie. De ce? Pentru că, aşa cum se întâmplă în orice comunitate, cele mai multe crize sociale pornesc de la bani. Motiv pentru care, acumulările băneşti trebuie fiscalizate. Aşadar, am intrat într-o nouă etapă a lungului drum al reunificării, în care se va vedea cine doreşte cu adevărat ca Europa să ajungă autoguvernabilă, altfel spus la Statele Unite ale Europei. (Din păcate, deocamdată, Anglia nu vrea, iar Rusia continuă cursa ei solitară de veacuri.) Mai pe şleau spus, guvernanţa lansată la 9 decembrie va duce la S.U.E. (sfârşitul crizei?) sau UE nu va mai fi deloc. Cine nu va ţine ritmul impus de prevederile guvernanţei va fi penalizat. Mă rog, nu insist. Important ar fi să nu ne descurajăm singuri, chiar dacă şi de această dată nu se recunosc public greşelile, şi autorii lor, care au dus la prelungirea euro-crizei, începută cu un mileniu în urmă.
Ca o concluzie finală, într-o viziune personală, fără incantaţii profetice, plecând de la situaţia de astăzi, convieţuirea social-europeană calmă şi de lungă durată are şanse mici, atâta timp cât excomunicările din 1054 nu vor fi anulate, pentru a face posibilă reunificarea ecumenică a bisericii creştine - fondatoare a actualei civilizaţii europene. Sigur, în spiritul corectitudinii evanghelice, susţinută de principiului fundamental al acestei învăţături, conform căruia, în înţelesul creştin al convieţuirii tuturor oamenilor, datele personale nu pot fi discriminatorii, pentru că „toţi sunt una în Christos Isus”. Altfel, continuarea actualei despărţiri a Europei creştine va prelungi şirul căutărilor păcii frăţeşti, prin încercări cunoscute doar de falşii profeţi, mereu grăbiţi să ni le anunţe.
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
 |
