| 16 Decembrie, 2011 ora 14:42:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 319 |
Despre poveşti vânătoreşti
Într-o ţară în care un om este judecat cinci ani pentru a fi achitat, ce te mai poate mira? Mai nimic. Nici măcar reacţiile de după uciderea de frică a unui tigru „îmblânzit” de 14 ani de captivitate. Aiasta e situaţiunea, doamnelor şi domnilor naţiunii române! Am trăit să le vedem şi pe-astea. Dacă un ditamai potentatul a ieşit basma curată, după ce partea justiţiei acuzatoare s-a dovedit nepricepută să-i demonstreze vinovăţia, iar altă parte, cea judecătoare, n-a mers până-n pânzele albe în căutarea dovezilor, atunci cu ce se putea alege un biet tigru, în faţa unei armate de diletanţi, veniţi la pădure să-l hăituiască, când el, săracu’ animal, tocmai dădea să se reîntoarcă din libertatea nedorită, dar pe care o fatală uşă deschisă i-a oferit-o intempestiv? Pesemne se săturase deja de-o aşa libertate, neintuind de ce sunt în stare nişte oameni lipsiţi de pricepere şi tact. Da, doamnelor şi domnilor naţiunii române, este revoltător tot ce se întâmplă în ţara noastră sub semnul nepriceperii. Şi nu doar al nepriceperii pure şi banal-omeneşti, ci mai ales al nepriceperii dictate de comportamente străine conştiinţei profesionale. Parcă am urmărit live un film cu poveşti vânătoreşti.
Prima secvenţă. Povestea cu tigrul - o palmă grea dată Sibiului european. Mulţi s-au străduit să aducă, din occident, acest trofeu pe malurile Cibinului. Mulţi au contribuit la creşterea valorii sale aici. Mulţi bani, din banii tuturor cetăţenilor români, s-au cheltuit. Atât de mulţi, încât ar fi trebuit să fie justificaţi în faţa contribuabililor. Anii au trecut, banii s-au dus, românu’ a uitat. Dar iată că din cuşca lui a ieşit tigrul adevărului. Din păcate, a trebuit să moară cu iuţeala glonţului ca să aflăm unde suntem. Nici departe de ce-am fost odinioară – singuri, cam trei generaţii, nici aproape de ce-am vrea să fim – împreună cu alţii.
A doua secvenţă. Comentariile publice ale principalilor „actori” sibieni - după tragedia din Dumbravă. Cele mai multe au fost triste poveşti vânătoreşti, într-o ţară nedezmeticită, după galopul istoric prin cenuşa imperiului comunist. Bine, cel puţin, că regretul i-a însoţit pe toţi care au încercat să lumineze publicul. Este singurul semn bun din poveste asta. Rămân însă justificările, dezvinovăţirile nedeclarate deschis, dar ascunse de cuvinte, cuvinte, cuvinte… Primele, în ordinea importanţei, au aparţinut îngrijitorului, singurul „actor” care şi-a interpretat cu sinceritate rolul, recunoscând greşeala cu deschiderea portiţei cuştii tigrului. Omul a dat un amănunt răscolitor acum, după ce ştim cum s-a terminat povestea. A spus că, după ce a observat că animalul ieşise, a încercat să-l întoarcă – prin împingere, dacă am înţeles bine. Vasăzică, la început, tigroaica era cuminţică, nu s-a dat la el, nu s-a ridicat în două picioare – aşa cum am auzit că ar fi relatat unul din participanţii la hunting. Prin urmare, au fost momente, în dimineaţa de 13 a lunii curente, când mama Bagherei rămase orfană după un ceas, două, era dispusă la răsfăţuri cu îngrijitorul ei (!). Nu-i era foame! Ei bine, cum s-a pierdut acest moment de aur? Cine l-a vândut pe nimic? Cum au reuşit oamenii să enerveze animalul? - dacă într-adevăr a fost enervat. Mai degrabă, dacă Mihaela s-a enervat a făcut-o din cauza nepriceperii cu care oamenii au încercat s-o convingă că-i vor binele. Sau poate ea dorea să se joace de-a prinselea cu hăitaşii ei. Cine ştie? Că tot ne spunem unii altora poveşti vânătoreşti…
A treia secvenţă. Alte declaraţii mai lămuritoare decât cea a îngrijitorului nu s-au făcut. La nici unul din nivelurile de decizie locale. Unii au susţinut că de vină pentru crearea contextului întregii poveşti este reducerea de la centru a numărului de angajaţi. Dacă i-am întreba pe cei de la centru, am înţelege că este criza globală. În acest caz, mesajul subliminal ar fi altul – în contextul larg, al crizei globale – respectiv, integrarea europeană, liderii de la Bruxelles sau mafia băncilor şi a speculatorilor bursieri. Aşadar, „porţile străine”, la care bat ai noştri, dar rămase mereu închise – cum se jeleşte mioritic, într-un new entry în topul tradiţionalelor cântări de Crăciun – ar fi cauzat uciderea tigroaicei… Îi întreb nu pe cei de la centru-centru, ci de la centrul-local, ce legătură are numărul de angajaţi cu existenţa unui regulament de interior şi cu instruirea specializată a angajaţilor? Dacă fişa posturilor obligatorii pentru Zoo n-a putut fi respectată, cine i-a oprit să „adoarmă”, pentru un timp, frumoasa amenajare din pădurea sibiană? Dar, pentru că, în realitate, centrul-local iubeşte doar animalele de casă, s-a dat de înţeles că episodul cu vânătoarea de tigru a fost cel mai bun prilej să-şi arate nemulţumirea faţă de centru-centru. C-aşa-i la noi, doamnelor şi domnilor naţiunii române! Mai mult ca sigur, o mână, două de oameni cu studii de zoologie absolvite cu peste 5, iubitori nu numai de animale de casă, ci şi de animale sălbatice, antrenaţi să aibă sânge rece în situaţii de forţă majoră, nu ar fi realizat anti-performanţa hăitaşilor, din 13 ale lunii curente…
A patra secvenţă. Înc-o vânătorească. Asta e mai tare decât toate. Cum că, în dimineaţa zilei de 13 decembrie, n-a fost vorba de-o vânătoare, iar, în condiţiile în care finalul a fost altul, în viitor, se va renunţa la tigri. Pe cale de consecinţă, înţelegem, vom renunţa şi la lei, şi la pantere, ş.a. mamifere periculoase de savană. Concluzia? Ne-am învins! Mihaela a murit degeaba! Mihaela, tigroaica - sacrificată pe altarul nepriceperii noastre, căreia ar trebui, de fapt, să-i dedicăm o zi în calendarul comemorărilor sibiene. Ziua n-ar putea fi alta – ce coincidenţă! - decât 13 decembrie, că tot nu se mai vorbeşte de greva tipografilor din 1918 – marea vânătorească a comunismului. Măcar să comemorăm un eveniment dramatic, dar real, înainte de zilele dedicate prăbuşirii comunismului – marea vânătorească a postcomunismului. Şi uite-aşa, din vânătorească în vânătorească, ajungem la poveştile de astăzi. Cea cu inculpatul nevinovat, judecat cinci ani pentru asta, e consumată. N-avem ce-i mai face. O luăm ca atare. Dar, o zi dedicată sacrificării Mihaelei le va prinde bine urmaşilor noştri. Îi va ajuta să înţeleagă greutăţile supravieţuirii româneşti în orice chip. Poate vor ajunge la concluzia că ele trebuie puse pe seama poveştilor vânătoreşti ale înaintaşilor. Numai aşa vor înţelege - mai bine decât noi - că minciuna nu duce la nimic bun. Ci doar la sacrificii inutile.
The End. „That’s all folks!”
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
|
