| 09 Ianuarie, 2012 ora 11:02:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 674 |
Anul Caragiale şi politica românească
Suntem la început de an electoral. Un an deosebit electoral. Nu doar din perspectiva democraţiei, ci şi a dramaturgiei politice româneşti. Este anul împlinirii unor sume rotunde de ani legate de cel mai rafinat şi realist „analist politic” român din toate timpurile, Ion Luca Caragiale. Omul de al cărui nume vor fi legate, poate, încă mult şi bine trăsăturile fundamentale ale ascensiunii politicianului român. La 1 februarie se vor împlini 160 de ani de la naştere, iar la 9 iunie, – 100, de la moartea marelui nostru dramaturg. Despre 2012, putem spune, deci: curat an electoral! La sfârşitul lui, vom avea argumente să ne recunoaştem sau nu caragialeni. A fi caragialean nu înseamnă neapărat a fi glumeţ, ci mai ales să practici politica prin „las’ că merge şi-aşa!”. Oricum, numai serios nu. Din păcate, puţini se gândesc că marele Caragiale a satirizat societatea de la sfârşitul secolului XIX nu cum se întrec astăzi, de dragul audienţei, multe din numeroasele medii de informare publică. În forul său interior, Caragiale a fost un om cu frică de Dumnezeu. De aceea, comicul lui ascunde mesaje moralizatoare profunde. Cine are urechi de auzit, le aude…
Caragiale a rămas până astăzi cel care a încondeiat genial atât candidatul, cât şi alegătorul. Două portrete emblematice ale democraţiei. În cazul nostru, portretul arhetipal al candidatului este Agamiţă Dandanache. Pentru alegător, cetăţeanul turmentat. Primul se vrea ales, deşi nu are calităţile necesare unui demnitar, şi ajunge parlamentar doar pentru că are sprijinul centrului, în pofida concurenţei comic-provinciale. Nu a inventat Caragiale „regula” asta. O vedem şi în tabloul alegerilor contemporane. Regula s-a născut în intimitatea societăţii noastre, şi acolo a rămas, de peste o sută de ani. Al doilea personaj se întreabă, ca şi astăzi, străin de politică şi rolul ei în democraţie: „Eu cu cine votez?” I se pare cuiva că am depăşit – la modul general vorbind - aceste două ipostaze fundamentale ale democraţiei? Personal, mă simt împărţit între respectul faţă de marele scriitor, pentru realismul surprinderii jocului politic original-românesc, încă de-o actualitate frapantă, şi regretul profund că ne încăpăţânăm să-i confirmăm ideile vechi de peste un veac. Puneţi în locul „scrisorii pierdute” orice interes, ambiţie sau orgoliu personal – aşa cum se manifestă sub ochii noştri – şi veţi avea revelaţii şocante despre actualitatea lor!
Vom confirma, oare, trăsătura caragialeană a democraţiei noastre, în 2012? Unii se pregătesc să candideze, alţii se dau proroci, şi prevăd marile înfrângeri ale adversarilor, iar cei mai mulţi îşi pun întrebarea cetăţeanului turmentat. În general, nu părem prea încrezători în importanţa şi rolul benefic al alegerilor în viaţa noastră. Au trecut peste 20 de ani de când practicăm „jocul puterii” în democraţie, dar rămâne greu de apreciat procentul electorilor conştienţi şi încrezători în puterea votului lor. În primul rând, în rolul convingerilor politice în existenţa lor socială. Nu la convingeri doctrinare mă gândesc, ci la cele moral-civice care duc la coeziune socială. În peste 20 de ani, să ne fi convins doar că lipsa îndelungată (la noi, în comunism) a exerciţiului democratic omoară conştiinţa libertăţii (civice) interioare?
Trebuie să recunoaştem că am trecut de la candidaţii stabiliţi la centru, la candidaţii agreaţi de centru. Mare lucru, deci, nu ne-a adus democratizarea postcomunistă. Mai mult, sau mai grav, criteriile de selecţie a candidaţilor au rămas un mister pentru marea masă de alegători. Doar se bârfeşte despre rolul banilor, în nominalizarea lor. Prin urmare n-am rezolvat cea mai riscantă problemă a democraţiei: cum se stabilesc candidaţii pentru oricare din poziţiile publice elective. Se tot monologhează, mai ales în mass-media, pe seama subiectului. Degeaba. Chestiunea rămâne învăluită în mister. Şi, ca un făcut, cu fiecare sesiune electorală prin care am trecut, am confirmat regula de aur a democraţiei noastre: candidaturile eligibile sunt surprinzătoare precum apariţia lui Dandanache, în plin scandal electoral cu o scrisoare de amor pierdută.
Să sperăm – deşi e foarte greu, totuşi, că în 2012, va fi altfel decât până acum. Alţii, încă din anii comunismului, au avut politicieni vizionari! Noi nu putem avea decât politicieni caragialeni? Şi, Doamne, fereşte, mai puţin de-atât?
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
 |
