| 20 Decembrie, 2011 ora 10:04:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 266 |
1989. Însemnări de jurnal (I)
14 ianuarie Mâine, ziua lui Eminescu. Nimic din câte se întâmplă, astăzi, în România, nu este pe măsura geniului său. Răsturnarea de valori provocată de comunism e de vină. Comunismul ne-a luat speranţa într-o viaţă liberă, şi asta va lăsa urme adânci în istoria naţiunii. Doar marea literatură te mai poate ajuta să uiţi incalificabilele „acte de cultură” ale acestor răsfăţaţi ai sorţii-comuniştii, lipsiţi de scrupule, de ruşine, bun simţ şi cultură elementară.
15 ianuarie Zilele de naştere ale celor doi soţi conducători ai României au devenit zile de sărbătoare naţională. Imnurile închinate lor au întrecut orice imaginaţie. Sunt atât de false şi de penibile, încât şi-au pierdut orice corespondenţă în lumea civilizată de astăzi. Eminescu, Unirea de la 1859, pălesc în faţa zilelor celor doi pigmei ai societăţii româneşti. Ruşine istorică.
19 ianuarie Evenimentul săptămânii: ratificarea Actului Final al Conferinţei de la Viena, cu privire la situaţia drepturilor omului, în Europa. Documentul a fost semnat de toate statele europene participante la Conferinţa de la Helsinki, din 1975, inclusiv de România. Ai noştri au avut însă o notă specială: România nu va respecta acele prevederi ale Actului Final care contravin legilor interne. Cu alte cuvinte, semnăm tot ce vreţi, dar nu respectăm decât ceea ce ne convine. Sau, ca în Caragiale, să revizuim primim, dar să nu se schimbe nimic.
27 ianuarie Propaganda sistemului a delirat, ieri, de ziua de naştere a lui N.C. România este din ce în ce mai izolată, în concertul civilizaţiei europene, mai ales est-europene, dominat de reforme şi înnoiri.
29 ianuarie Nu mai am - învăţ de la Steinhardt - decât dreptul de participa din plin la rostirea şi existenţializarea verbului a fi, cu toate consecinţele şi implicaţiile sale. Dar, apropo de Steinhardt. Numele lui, al lui Noica, Pleşu sau Liiceanu vor fi marile descoperiri ale tinerilor secolului XXI. Tinerii vor scoate valorile de sub giulgiul ignoranţei, al desfiinţării-culturii-autentice.
30 ianuarie Existenţa lui N.C., a dictaturii sale, devine un motiv tot mai evident pentru un război al nervilor. Zilele noastre au ajuns să fie marcate sistematic de inepţiile lui sau ale micilor ceauşei de la diferite niveluri de conducere de partid şi de stat. Dictatura ne izolează tot mai mult de lumea civilizată. Ne izolează până la sugrumare. Ne omoară cu zile, cum zice românul.
17 februarie Stare de demenţă colectivă, astăzi, la o şedinţă comunistă de rit românesc. O oră şi jumătate am stat într-o sală, împreună, aproape cincizeci de oameni. Am ascultat inepţii enorme ieşite din gurile unor cetăţeni maturi, unii dintre ei, probabil, părinţi de copii. Ce poate fi mai deprimant şi alarmant? Mă gândesc doar că, după felul în care suntem în stare să suportăm asemenea manifestări, ne vor judeca propriii noştri nepoţi. Până şi basarabenii îşi cer cuvântul pe scena liberei exprimări, iar noi, cei din interiorul graniţelor româneşti, continuăm cu dezinvoltură să participăm la spectacolul obosit al unui dictator paranoic, al familiei sale şi al slugilor lor.
19 februarie Cartea lui G.I.Brătianu, “O enigmă şi un miracol istoric: poporul român”, depăşeşte cu mult cadrul istoric în care a fost gândită. Dacă, pe vremuri, etnia română lupta pentru supravieţuire, în faţa unor atacuri străine, astăzi, bătălia se dă tot pentru supravieţuire, dar cu duşmanii interni, în primul rând ai culturii. N.C. va dispărea, dar rănile adânci pe care le-a făcut în corpul societăţii româneşti vor fi greu de vindecat. G.I. Brătianu este una din victimele unui regim politic impus cu forţa poporului român. Cât timp acest regim va fi la putere, vom fi în afara familiei statelor civilizate.
22 februarie Suntem tot mai izolaţi în lume. Astăzi, când lumea civilizată îl critică pe şeful spiritual al Iranului, ayatolahul Komeyni, pentru că l-a condamnat la moarte pe scriitorul Salman Rushdi, stabilit în Anglia, noi ne pregătim să-l primim cu mare pompă pe preşedintele ţării foştilor şahi.
23 februarie Se pare că ţările vest-europene încep să acorde o atenţie tot mai mare decăderii societăţii româneşti. La 21 februarie, Parlamentul de la Bruxelles a dezbătut situaţia din România. Principalii vorbitori au fost români. Din occident. Dintre ei s-a detaşat Eugen Ionesco, al cărui mesaj a fost citit de fiica lui, Marie France.
12 martie, Duminică Evenimentul săptămânii a fost scrisoarea deschisă trimisă lui Ceauşescu de către şase foşti demnitari comunişti: Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Corneliu Mănescu, Constantin Pârvulescu, Silviu Brucan şi un fost ilegalist Răceanu. Scrisoarea, dată publicităţii la “Europa Liberă” şi “Vocea Americii”, aduce aspre critici întregii politici ceauşiste: desfiinţarea satelor, înfometarea poporului datorită exportului de alimente şi toate ce duc la izolarea României în Europa (“…puteţi schimba geografia României, dar nu ne puteţi transfera în Africa”.) Ca un făcut, tot în această săptămână, Naţiunile Unite au votat rezoluţia în care condamnă încălcarea tuturor normelor de viaţă civilizată de către regimul dictatorului român. Sunt două evenimente pe care le aşteptam de mult: condamnarea din exterior, dar şi din interior a regimului Ceauşescu. Cu trecerea anilor, aceste evenimente vor căpăta consistenţă istorică. Rămân la convingerea că poporul român trebuie să intre cu fruntea sus în mileniul trei.
14 martie Prima “mutare” a regimului, după scrisoarea celor 6: arestarea fiului lui Răceanu, acuzat de înaltă trădare. Măsură tipică pentru un stat stalinist: omul nu răspunde direct la acuzaţiile aduse, în schimb statul abate atenţia opiniei publice de la conţinutul scrisorii, fără să recunoască deschis legătura acestuia cu omul arestat. Un lucru mi se pare clar: ne vom salva doar când va dispărea tiranul.
21 martie De la 7.15, când am plecat din fabrică, până la ora 10.40, l-am aşteptat pe Dictator la Aeroport. Era în trecere spre Deva. (Se pare, minerii îi fac, din nou, necazuri). Paralizarea activităţii întreprinderilor sibiene, pentru numai cele zece minute cât a durat “salutul tovărăşesc, revoluţionar”, este o mostră a gradului inimaginabil la care a ajuns cultul personalităţii acestui individ, un alt Răzvan, al unei alte Vidra, la conducerea Ţării Româneşti. Numai pe plaiurile noastre, un asemenea cult putea să ia amploarea grotescă de astăzi… Pentru mine este un mister de nepătruns cum de s-a pierdut orice urmă de bun simţ, de dragoste pentru poporul român, de responsabilitate pentru viitorul României, al copiilor ei, la nivelul conducătorilor, începând de la judeţ şi până la cei din jurul cuplului dictator. Ar fi cazul să se termine cu aceşti falşi conducători. Dar, cine ştie cât va mai dura agonia României ceauşiste? Istoriceşte vorbind, cred că nu mult timp.
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
 |
