| 21 Decembrie, 2011 ora 12:33:00 | Comentarii: 1 | Vizualizari: 446 |
1989. Însemnări de jurnal (II)
15 aprilie Au apărut primele semne ale unei viitoare (oare cât de îndepărtate?) însănătoşiri naţionale. Oameni ai politicii şi condeiului – Geo Bogza, Ştefan Aug. Doinaş, Andrei Pleşu, Octavian Paler, Dan Hăulică, Alex. Paleologu, Mihai Şora, Mircea Dinescu, Ana Blandiana ş.a. – au luat poziţie, prin scrisori deschise, faţă de samavolniciile regimului şi politica absurdă a Dictatorului. Lor li se alătură o Doamnă din Cluj, fostă profesoară universitară, Doina Cornea. Actele lor sunt dovezi de mare curaj, în condiţii actuale de reprimare a oricărei opoziţii la regimul politic. Sunt dovezi ale unor înalte conştiinţe civice.
19 aprilie Până şi Dan Deşliu - cântăreţul de altădată al partidului – a ajuns, în sfârşit, la concluzia că s-a înşelat la început, în privinţa justeţii politicii PCR. I-a scris, şi el, lui NC. O scrisoare lungă şi critică: „D-le preşedinte, Nu se mai poate”. Iată cum a evoluat fostul menestrel de partid. Păcat că am fost, ca elevi, obligaţi să-l învăţăm, în loc să fim încurajaţi să citim numai adevărata literatură română.
23 aprilie Săptămâna trecută, Dictatorul şi-a manifestat, din nou, forţa enormă de constrângere pe care o poate exercita asupra întregului popor. În climatul social fierbinte, cauzat de enormele lipsuri de bunuri materiale casnice (chibrituri, vată, spirt, hârtie igienică, alimente, cărţi, încălţăminte) şi de bunuri materiale necesare economiei naţionale, el a anunţat rambursarea integrală a datoriei externe a României. Fără vreo analiză detaliată a situaţiei economico-financiare a ţării, a prezentat această datorie ca pe vechile tributuri pe care statele feudale româneşti trebuiau să le plătească marilor puteri suzerane. Penibil de absurd. Dar nu s-a mulţumit numai cu aceasta. A ordonat omagierea partidului, atribuindu-i meritul plăţii datoriilor externe. Omagierea, în fapt, s-a transformat într-o nouă ocazie de a-l cânta pe el, conducătorul, cu vechile imnuri de slavă deşartă. În toată ţara s-au desfăşurat manifestări populare „spontane” de mulţumire. Oamenii au fost mânaţi spre stadioane sau pieţe publice, precum turmele la păscut. Personal, am suferit în intimitatea spiritului meu, mai ales că, la o astfel de manifestare, a trebuit să port drapelul roşu al partidului. Pentru mine, vinerea trecută a fost o zi neagră.
3 mai Coincidenţa celei de-a doua zi a Sărbătorii de Paşti cu Ziua Muncii i-a băgat în draci pe activişti. Au chemat oamenii la lucru, de unde fiecare a plecat când şi cum a vrut. Minciuna este zeiţa României comuniste.
9 mai Ideea plecării din ţară este la modă. Cu cine vorbeşti afli veşti despre cine a mai plecat. De ce oare nu suntem în stare să ne solidarizăm, să înlăturăm regimul ceauşist al corupţiei şi minciunii? Comunismul prin forţă a venit la putere şi cu forţa se menţine la putere. Oamenii îl acceptă, pentru că vor cu orice chip să trăiască. Cu tot zbuciumul interior, până la urmă ajung şi eu la concluzia că, în viaţa asta, nu contează nimic mai mult decât să fii sănătos, tu şi familia ta. Aş vrea să scap de obsesia politicului, măcar aici, în jurnal. Mai ales că, la noi, nu există viaţă politică, ci doar un discurs unic, continuu şi demagogic al liderului atotcunoscător…
Gândul zilei: „Cel mai bun guvernământ este cel care guvernează cel mai puţin” (Thomas Jefferson).
10 mai Plecând de la idealismul meu, total ineficient, un coleg de serviciu îmi spune că ideile frumoase şi munca cinstită sunt piedici reale în calea bunăstării omului zilelor noastre. Aşa o fi.
14 mai Am terminat „Peştera ciumaţilor”, de Jean Carriére, cu concluzia că marile încercări (în carte, epidemia de holeră) pot fi mult mai puţin distrugătoare decât forţa omului, mai ales când acţionează împotriva idealurilor existenţei sale pământeşti.
25 mai Stare demenţială. Aproape că nu mai găseşti nimic, de la antinevralgice, la benzină, în schimb suntem „scoşi”, în centrul Sibiului, ca figuranţi la filmarea „omagiului conducătorului iubit”. Mi se pare foarte clar: NC este paranoic, iar noi ne-am imbecilizat.
15 iunie O sută de ani de la moartea lui Eminescu. Din păcate, comemorarea se petrece în plină dictatură. Propaganda ceauşistă s-a folosit de eveniment, pentru a-i închina noi imnuri conducătorului iubit. Greu, foarte greu se va vindeca România de comunism, mai ales după faza lui paroxistică a epocii de aur.
Mâine, la Budapesta, vor fi reînhumate rămăşiţele pământeşti ale lui Imre Nagy, conducătorul revoluţiei maghiare din 1956.
20 iunie Ceremonia din 16 iunie, de la Budapesta, a provocat o reacţie dură din partea regimului ceauşist. Chipurile, tot ce s-a întâmplat acolo a fost o manifestare fascistă, ostilă comunismului, în general, şi României, în particular. Comuniştii români se simt cu musca pe căciulă: nu uită că Imre Nagy a fost ţinut în captivitate la Bucureşti, înainte de a fi condamnat la moarte, de regimul care i-a urmat la conducerea Republicii Populare. Adevărul e că reformele din această primăvară (maghiară, i-am putea spune) au adus Ungaria în fruntea ţărilor comuniste hotărâte să cam termine cu utopia socialistă. Pluripartidismul, piaţa liberă, proprietatea privată sunt, pentru actuala conducere de la Budapesta, măsuri revoluţionare. Bineînţeles, ele nu pot fi admise de un sistem rigid şi anacronic, cum este cel al Dictatorului de la Bucureşti. El este depăşit total de realitate.
| 1. | Boudi despre ICgTjsuzeNop
- 20 Februarie, 2012 @ 05:21:53
OK, pot sa apecct asta. Dar da-mi un exemplu de lucru usor de obtinut si care sa merite. Presupun ca nu ne referim aici la a gusta prima ninsoare si la mirosul painii de casa |
Adauga un comentariu
|
