Lumea se schimbă. Åži nu în bine. Ne îndepărtăm de portretul comun al omului comunicativ ÅŸi liber de prejudecăţi. Åži asta în ciuda perfecÅ£ionării mijloacelor de comunicare în masă. O contribuÅ£ie tot mai însemnată o au oamenii fără identitate, care agită mass-media, acei autori fanatici ÅŸi înrăiÅ£i ai mesajelor care contrazic binefacerile libertăţii de exprimare. InfluenÅ£a lor este tot mai agresivă, cu cât se complică regulile economice ÅŸi ale convieÅ£uirii. Frica de a-ÅŸi declara opiniile, cu nume ÅŸi prenume, nu mai este efectul pumnului în gură, ci al intimidării omului de agresivitatea anonimă din spaÅ£iul public. Rezultatul? Dispare solidaritatea în numele binelui comun. În schimb, ne solidarizăm la grămadă, cu motivaÅ£ii individualiste. Am ajuns să ne comunicăm unii altora neliniÅŸtile (personale sau tele-induse), în monologuri incandescente, străini de comuniunea sufletească. Reflexul de autoapărare îndreaptă interesul general spre informaÅ£ii cu predilecÅ£ie din zona divertismentului ÅŸi senzaÅ£ionalului, cu toate că locurile de muncă, preÅ£urile bunurilor de larg consum, veniturile rămân subiectele grele ale acestor vremuri controversate. De două decenii, o modă globală determină interesul omului de nouă generaÅ£ie pentru confort, comoditate ÅŸi hedonism existenÅ£ial. Moda asta a împărÅ£it neprincipial societatea, din perspectiva mijloacelor de subzistenţă, între majoritari - obligaÅ£i de condiÅ£iile sociale sau personale să lupte pentru supravieÅ£uire, ÅŸi minoritari - capabili să facă faţă societăţii concurenÅ£iale. Din păcate, aceste realităţi contemporane nu intră - atât cât ar merita - în sfera dezbaterilor mediatice. De asta profită oamenii fără identitate, luptători pe frontul reÅ£elelor invizibile pentru cauze numai de ei ÅŸtiute. Culmea este că orice măsură de supraveghere a liberei circulaÅ£ii a informaÅ£iilor trezeÅŸte adversitatea anonimilor - transformaÅ£i brusc în apărători ai libertăţii de exprimare.

Curios este faptul că societatea super-informatizată ÅŸi super-informată a creat reflexul comunicării în anonimat. De cele mai multe ori cred că este vorba de frică ÅŸi laÅŸitate. Cu puÅ£ine excepÅ£ii acceptabile (ÅŸi numai acolo unde administratorii de site-uri impun reguli), anonimatul asigură protecÅ£ia comunicatorului de furtuna trivialităţilor, jignirilor ÅŸi instigărilor (mai mult sau mai puÅ£in voalate), ce-o poate declanÅŸa o opinie de-a sa pe reÅ£elele electronice de comunicare. DeÅŸi există tehnici (nu ÅŸtiu cât de simple sau complicate) de identificare, n-am auzit până acum să fi fost deconspirat cineva care ar fi lansat texte murdare de pe calculatorul personal spre spaÅ£iul public. Toate se vor a fi „comentarii" la opinii asumate de-un comunicator, cu nume ÅŸi prenume. „Comentariile", însă, de regulă, fac abstracÅ£ie de subiect, legându-se exclusiv de datele personale ale comunicatorului. Sunt cazuri în care acesta rămâne uluit cât de bine cunoscut este de niÅŸte... pseudonime. Iar în spatele fiecărui pseudonim, „comentatorul" mârâie sardonic, ca un pitbull întărâtat. Precum o armă albă, „comentariul" îl poate „ucide" pe comunicator. În acest timp, spectatorii internauÅ£i constată „execuÅ£ia" comunicatorului ÅŸi-atât. Restul e tăcere...

Anonimii întârzie maturizarea internetului, ca formă de comunicare interumană nu doar rapidă, ci ÅŸi onestă, de luat în seamă inclusiv de cei care au puteri de decizie într-un domeniu sau altul. Recuperarea acestei fascinante descoperiri, în folosul public, este o sarcină a viitorului nu prea îndepărtat - dacă lumea îÅŸi va mai dori corectitudine informaÅ£ională. Dar dacă internetul va rămâne pe mâna anonimilor, cu siguranţă va fi cel mai perfid mijloc de descurajare a libertăţii de exprimare onestă. Nu regulile impuse conversaÅ£iei pe internet ar fi periculoase pentru libertatea de exprimare onestă, ci, dimpotrivă, lipsa lor, lucru dovedit mai ales de atacurile murdare asupra vieÅ£ii intime ÅŸi sociale a omului. Motiv pentru care majoritarii de care vorbeam mai sus văd spaÅ£iul public ca pe o sperietoare, în loc de mijlocitor al opiniilor ÅŸi cunoaÅŸterii interpersonale.  

P.S. Recentul caz al hackerului român arestat întăreÅŸte caracterul pirateresc al acestei „meserii" moderne, de care tot mai mulÅ£i tineri se simt atraÅŸi, dar ÅŸi agresivitatea de mahala a anonimatului pe internet. Iată o mostră de-o asemenea intervenÅ£ie anonimă pe seama cazului respectiv: „Ce prostii îs astea cu ..., rahaturi?(...) AveÅ£i 10 ani! Fiecare e pe pielea lui, l-au prins, nasol de el, o să dea bine la CV. Nu e el - norocul lui. Când dracu o să vă maturizaÅ£i? Când(...) o să vă treziÅ£i la realitatea, că nu poÅ£i să îÅ£i bagi p...a pe net de instituÅ£ii publice, firme etc. ÅŸi nimeni să nu vă zică nimic?". Oare lumea a ajuns sau va ajunge curând condusă prin mesajele anonimilor „netreziÅ£i la realitate"?

PuÅ£ină liniÅŸte nu ne strică. Inspirat de apariÅ£ia lui în „Dilema veche”, propun cititorilor un text deosebit. Este scris de unul din cei mai importanÅ£i filosofi creÅŸtini, Sören Kierkegaard (vol. „Discursuri edificatoare”). Mi se pare mai potrivit, pentru noi, decât mulÅ£imea ce pare inepuizabilă a vorbelor fără duh care sufocă spaÅ£iul public românesc, în aceste zile. CitiÅ£i-l ÅŸi cred că îmi veÅ£i da dreptate. Åži dacă veÅ£i dori să ÅŸtiÅ£i ce l-a inspirat, poate, pe celebrul gânditor danez, aveÅ£i o trimitere: „…uitând ce este în urma mea ÅŸi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre Å£intă, pentru premiul chemării de sus al lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleÅ£ească pe toÅ£i cei câÅ£i suntem desăvârÅŸiÅ£i; ÅŸi dacă în vreo privinţă gândiÅ£i alt fel, Dumnezeu vă va lumina ÅŸi în această privinţă. Dar în lucrurile la care am ajuns de aceeaÅŸi părere să umblăm la fel.” (Filipeni 3 – 14, 15, 16)

„A te ocupa de viitor este un semn al nobleÅ£ei omului; lupta cu el e lupta care înnobilează cel mai mult. Cel care luptă cu prezentul se luptă cu un singur lucru, împotriva căruia poate să-ÅŸi folosească întreaga forţă. De aceea, dacă un om n-ar avea împotriva a ce altceva să lupte, ar putea eventual să parcurgă victorios întreaga viaţă, fără ca totuÅŸi să înveÅ£e să se cunoască pe sine sau să-ÅŸi cunoască puterea. Cel care luptă cu viitorul are un duÅŸman mai primejdios ÅŸi nu poate rămâne neÅŸtiutor cu privire la sine pentru că luptă cu sine însuÅŸi. Viitorul nu este; el îÅŸi împrumută forÅ£a de la om ÅŸi, după ce i-a luat-o prin viclenie, se arată în afara lui ca un duÅŸman pe care trebuie să-l înfrunte. Oricât de puternic ar fi un om, nu va fi niciodată mai puternic decât el însuÅŸi. De aceea întâlnim adesea în viaţă oameni care, victorioÅŸi în toate luptele, devin totuÅŸi neputincioÅŸi când au de-a face cu un duÅŸman viitor; mâna lor se vlăguieÅŸte. (...) Când cineva se luptă cu viitorul, învaţă că, oricât ar fi de puternic, există un duÅŸman ÅŸi mai puternic: el însuÅŸi; un duÅŸman pe care nu-l poate învinge prin el însuÅŸi: el însuÅŸi.

Dar de ce să descriem această luptă cu viitorul ca fiind atât de primejdioasă? Bătrâni sau tineri, toÅ£i am trăit câte ceva, viitorul nu e aÅŸadar cu totul nou, pentru că nu e nimic nou sub soare, iar viitorul trecutul. Bătrâni sau tineri, toÅ£i avem experienţă, ne-o vom asuma, ne vom călăuzi după urmele bănuielii ÅŸi după îndrumarea presupunerii, vom învinge prin forÅ£a raÅ£ionamentului ÅŸi, astfel înarmaÅ£i, mergem cu voioÅŸie spre viitor. E bine că omul merge înarmat la luptă, ÅŸi mai bine că e înarmat tocmai în felul în care o cere lupta. Dacă un om care se duce la un concurs pe un teren de alergare îÅŸi va pune o armură grea, va fi, ce-i drept, bine înarmat, dar armura nu-i va fi de folos. Nu tot astfel stau lucrurile cu armele celui care trebuie să se lupte cu viitorul? Pentru că experienÅ£a e un prieten cu două feÅ£e, care spune ba una, ba alta, presupunerea e un îndrumător înÅŸelător, care te părăseÅŸte când ai mai multă nevoie de el, bănuiala e o privire înceÅ£oÅŸată care nu răzbate prea departe, iar raÅ£ionamentul e un laÅ£ cu care mai degrabă te prinzi pe tine însuÅ£i decât să prinzi altceva. În plus, aceste arme sunt greu de folosit, pentru că bănuiala e urmată de frică, presupunerea de angoasă, iar raÅ£ionamentul de neliniÅŸte, întrucât sufletul care a avut experienÅ£a n-a rămas neatins de ea.

Suntem, aÅŸadar, bine înarmaÅ£i atunci când ne-am asumat experienÅ£a, dar nu pentru lupta la care mergem, lupta cu viitorul; am încercat să-l transformăm pe acesta în ceva prezent, ceva particular, dar viitorul nu e ceva particular, ci este întregul. Cum să mergem, aÅŸadar, în întâmpinarea viitorului? Când corăbierul se află în largul mării ÅŸi totul se schimbă în jurul lui, talazurile născându-se ÅŸi pierind, nu se uită la ele fiindcă sunt schimbătore. PriveÅŸte în sus, la stele: de ce? Pentru că sunt statornice; cum sunt acum au fost ÅŸi pentru strămoÅŸi, la fel vor fi ÅŸi pentru generaÅ£iile următoare. Cum învinge el ceea ce e schimbător? Prin ceea ce e etern. Prin etern poÅ£i să învingi ce e schimbător, pentru că eternul este temelia viitorului ÅŸi de acolo poÅ£i să sondezi viitorul. Dar care e puterea eternă din om? CredinÅ£a. Åži ce aÅŸteaptă credinÅ£a? BiruinÅ£a sau, după cum ne învaţă Scriptura cu atâta gravitate ÅŸi atât de miÅŸcător, ca toate lucrurile să lucreze laolaltă spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu. Dar o aÅŸteptare în privinÅ£a viitorului care speră biruinÅ£a a învins deja viitorul; de aceea credinciosul a terminat cu viitorul mai înainte să înceapă cu prezentul, întrucât ceea ce ai învins nu te mai poate tulbura, iar această biruinţă face omul mai puternic pentru fapta prezentă.“ 

Persoanele cu vârste între 18 ÅŸi 30 de ani, pot aplica pentru un stagiu de voluntariat internaÅ£ional prin intermediul Serviciului European de Voluntariat cu ajutorul AsociaÅ£iei Colors.

Pentru o perioadă de maxim 12 luni, programul acoperă costurile de subzistenţă ÅŸi banii de buzunar. Doritorii trebuie să aibă cunoÅŸtinÅ£e medii de limba engleză, capacitatea de a sta ÅŸase luni sau un an în străinătate ÅŸi răbdare pentru a parcurge tot procesul de selecÅ£ie, transmit reprezentanÅ£ii AsociaÅ£iei.

Doritorii pot aplica direct, trimiÅ£ând AsociaÅ£iei Colors un CV în format europass, în limba engleză ÅŸi o scrisoare de motivaÅ£ie, indicând domeniile ÅŸi ţările preferate.

"Pentru termenul de 1 februarie am primit solicitări de la organizaÅ£ii din ţări ca Grecia, Germania, Portugalia, Spania, Slovenia sau Polonia. În general se caută voluntari în proiecte sociale, culturale ÅŸi de tineret, dar au existat ÅŸi oportunităţi pe mediu sau civic" a declarat, preÅŸedintele AsociaÅ£iei Colors, Claudia Popa.

AsociaÈ›ia Colors este acreditată ca organizaÈ›ie coordonatoare, de trimitere È™i de găzduire începând cu luna mai 2011.

Multe informaţii pe as_colors@yahoo.com sau la telefon 0745-052151.

Prin Decizia U.E. a Comitetului permanent pentru lanÅ£ul alimentar ÅŸi sănătatea animalelor, România a obÅ£inut dreptul de a comercializa carne de porc ÅŸi produse din carne de porc în Uniunea Europeană ÅŸi export în ţările terÅ£e (Rusia, Ucraina, China, etc), după publicarea Deciziei în Jurnalul Oficial European.

La baza acestei hotărâri a stat raportul elaborat de către specialiÅŸtii Autorităţii NaÅ£ionale Sanitare Veterinare ÅŸi pentru SiguranÅ£a Alimentelor, în care a fost prezentat modul în care autoritatea competentă din Å£ara noastră a implementat Programul NaÅ£ional de Monitorizare ÅŸi Control al Pestei Porcine Clasice în România.

Prin realizarea acÅ£iunilor prevăzute în acest program, judeÅ£ul Sibiu a devenit indemn, ca parte a idemnităţii întregului teritoriu naÅ£ional, faţă de această gravă maladie.

Pentru a se asigura în continuare că efectivele de porcine care se cresc în sistem gospodăresc sau comercial, sunt protejate faţă de Pesta Porcină Clasică, este obligatoriu ca toÅ£i factorii implicaÅ£i (crescătorii de porcine, operatorii din domeniul procesării ÅŸi comercializării cărnii, personalul sanitar veterinar ÅŸi responsabilii fondurilor de vânătoare), să implementeze ÅŸi să respecte normele de biosecuritate, de protecÅ£ie ÅŸi bunăstare a animalelor, de miÅŸcare ÅŸi transport a porcinelor ÅŸi a cărnii rezultate prin sacrificare, precum ÅŸi eliminarea altor factori care pot determina îmbolnăvirea porcinelor domestice ÅŸi a mistreÅ£ilor.

În aceste condiÅ£ii toÅ£i crescătorii ÅŸi procesatorii de carne de porc din Å£ara noastră pot participa la comerÅ£ul cu porci vii sau carne ÅŸi derivate pe piaÅ£a locală, naÅ£ională, intracomunitară ÅŸi la export, în funcÅ£ie de sistemul de creÅŸtere a acestei specii ÅŸi de condiÅ£iile impuse de legislaÅ£ia în domeniu.

La această dată, în judeÅ£ul Sibiu, din efectivul de 51.870 capete de porcine, 22.650 capete sunt crescute în două ferme comerciale, 80 de capete în două ferme comerciale de tip A, 29.140 capete se cresc în 11.050 exploataÅ£ii nonprofesionale ale gospodăriilor populaÅ£iei, la care se adaugă un efectiv de mistreÅ£i estimat la 2.620 capete, din 46 fonduri de vânătoare.

LegislaÅ£ia actuală prevede ca porcii crescuÅ£i în exploataÅ£ii nonprofesionale să poată fi sacrificaÅ£i în gospodărie comform tradiÅ£iei poporului român, cu condiÅ£ia consumului numai în gospodăria respectivă a cărnii ÅŸi derivatelor rezultate.

Porcinele vii din astfel de exploataÅ£ii pot fi comercializaÅ£i la alte exploataÅ£ii nonprofesionale din localitatea de origine, sau în perioada 1 noiembrie - 15 mai, în târguri autorizate, cu obligaÅ£ia ca animalele să fie indentificate, înregistrate în baza naÅ£ională de date, să fie însoÅ£ite de document de miÅŸcare ÅŸi document care să ateste starea de sănătate, acte eliberate de medicul veterinar din localitate.

Pentru crescătorii de porcine care doresc să valorifice animale la alte exploataÅ£ii nonprofesionale, în târguri autorizate în perioada calendaristică 1 noiembrie - 15 mai, sau la abatoare autorizate, legislaÅ£ia permite posibilitatea creÅŸterii porcilor în exploataÅ£ii comerciale de tip A.

ExploataÅ£ia comercială de tip A este o exploataÅ£ie în care porcinele sunt crescute în cel puÅ£in un adăpost, să fie înregistrată la D.S.V.S.A. Sibiu, să fie asigurată asistenţă sanitară veterinară de un medic veterinar de liberă practică, să aibă asigurate facilităţi pentru evitarea contactului cu porci din alte exploataÅ£ii, să fie asigurate măsuri igenice de bază, condiÅ£ii de microclimat ÅŸi alimentaÅ£ie, precum ÅŸi de limitare a circulaÅ£iei de persoane ÅŸi animale în incinta exploataÅ£iei.

Efectuarea schimburilor intracomunitare cu carne proaspată de porc, produse din carne de porc sau care conÅ£in carne de porc, se poate derula în condiÅ£iile prevăzute de Decizia 2008/855/EC cu modificările ÅŸi completările ulterioare.

În baza actului normativ menÅ£ionat, unităţile autorizate pentru efectuarea schimburilor intracomunitare pot solicita Autorităţii NaÅ£ionale Sanitare Veterinare ÅŸi pentru SiguranÅ£a Alimentelor efectuarea acestor activităţi numai dacă sunt produse, depozitate ÅŸi procesate în unităţi:

• autorizate în acest scop de către D.S.V.S.A. judeÅ£ean;

• sunt înscrise în lista unităţilor aprobate pentru schimburi intracomunitare cu carne proaspătă de porc, produse din carne de porc sau care conÅ£in carne de porc ÅŸi notificate la Comisia Europeană;

• în care producerea depozitarea ÅŸi procesarea este realizată separat de cea a altor produse din carne de porc sau care conÅ£in carne de porc provenită din ferme sau exploataÅ£ii care nu sunt acreditate pentru export;

În judeÅ£ul Sibiu, în urma realizării programelor de modernizare tehnologică, două ferme comerciale industriale sunt acreditate pentru efectuarea de comerÅ£ pe piaÅ£a intracomunitară ÅŸi în ţări terÅ£e, 8 unităţi (patru abatoare ÅŸi patru unităţi de procesare) care, în acest context, pot să-ÅŸi redimensioneze piaÅ£a de desfacere cu produsele obÅ£inute prin procesarea cărnii de porc. 

Într-una din serile ciudatei revoluÅ£ii româneÅŸti, aflată în plină desfăşurare, maestrul Victor Rebengiuc a susÅ£inut un recital de excepÅ£ie, la Sibiu, în café-barul Atrium. După anunÅ£area lui, evenimentul putea fi considerat o chermeză elitist-mondenă, departe de realitatea înconjurătoare. Iar asocierea localului cu unul din clasicii literaturii universale, F.M. Dostoievski, ceva de domeniul inefabilului. Sau nepotrivită subiectului: „Legenda Marelui Inchizitor". În alte cazuri, de pildă pentru un sceptic înrăit, convins de vitregirea actuală a marii culturi, putea fi doar un argument în plus în susÅ£inerea ideilor sale. În fine, cu toată celebritatea actorului ÅŸi a textului ales, nu era uÅŸor de crezut că un asemenea eveniment de popularizare a unuia din cele mai celebre texte scrise vreodată, într-un loc frecventat în special de tineri, va fi unul de succes. Åži, totuÅŸi, după ce disperarea liber exprimată a ajuns stăpâna absolută a străzilor din marile oraÅŸe ale României, programarea recitalului rămâne, pentru mine, de-o rafinată inspiraÅ£ie, tocmai în condiÅ£iile înstrăinării oamenilor de marea cultură ÅŸi ale disoluÅ£iei ordinii sociale în lumea de astăzi. Cu atât mai merituoasă mi se pare ÅŸi iniÅ£iativa organizatorilor.

Recitalul maestrului Rebengiuc mi-a amintit de un gând al lui Nicolae Steinhardt, din perioada când era prizonierul sistemului penitenciar comunist. Acel gând i-a revelat, ca singură modalitate de salvare a omului, într-un sistem concentraÅ£ionar, soluÅ£ia mistică. Ea nu este însă valabilă doar în sistemul concentraÅ£ionar penitenciar, într-un regim politic-autoritarist. SoluÅ£ia mistică poate salva omul oricând libertatea lui ajunge să fie jucată, din orice motiv, la ruleta hazardului. În seara zilei de 16 ianuarie, în acelaÅŸi timp cu „revoluÅ£ia" de-afară, am văzut, în sala Atrium, tineri care au ales (în cunoÅŸtinţă de cauză sau nu) să asculte un discurs despre libertate. Căci despre libertate, aÅŸa cum ne-a adus-o Fiul lui Dumnezeu, ne vorbeÅŸte „Legenda Marelui Inchizitor". În tăcerea unui atrium deÅŸi lipsit de nimbul sacralităţii, am văzut tineri cuceriÅ£i de un speech incompatibil cu discursurile lumii agitate în care trăiesc. Arta interpretării lui Victor Rebengiuc i-a făcut pe spectatori să-l asculte cu evlavie. Pentru mine, surpriza a fost totală. Dovadă că maestrul a ales (dintr-un imbold interior, poate, de inspiraÅ£ie divină) să citească un text ce sfredeleÅŸte sufletul omului. Åži minunea, cred eu, s-a petrecut: nu mulÅ£i spectatori au ieÅŸit din Atrium la fel cum au intrat.

Marele inchizitor a vorbit despre esenÅ£a ÅŸi rosturile libertăţii, prin gura unui mare actor român. AcelaÅŸi actor, care, în decembrie '89, cu un gest simbolic, le-a sugerat românilor să-ÅŸi recunoască păcatele (cel puÅ£in pe cele) ÅŸtiute, pentru a se putea bucura de libertate. În 16 ianuarie, am avut sentimentul că Rebengiuc a venit, la Sibiu, să ne da aceeaÅŸi lecÅ£ie. Poate, maestrul s-a convins că, după aproape 23 de ani, n-am învăţat să ne trăim libertatea eliberaÅ£i de păcate. Åži, dependenÅ£i de ele, am ajuns mari inchizitori. Cum s-ar putea explica altfel prezenÅ£a, în aceste zile, pe străzile României, a Crucii lui Isus, ca o sfidare păgână a menirii sale mântuitoare pentru sufletul omenesc? Dar coÅŸciugul purtat de demonstranÅ£i ce altceva înseamnă decât moarte spirituală?

Cu siguranţă, „one man show"- ul maestrului Victor Rebengiuc - anunÅ£at înainte cu o săptămână -, a avut întâmplător fundalul social zgomotos de afară. Dar a fost izolat în acel atrium neconvenÅ£ional, ca o insulă de serenitate tonică ÅŸi salvatoare, în marea patimilor omeneÅŸti. O asemenea insulă, în istoria culturii universale, rămâne ÅŸi „Legenda" lui Dostoievski, genială în modul în care îl apără pe Isus. Discursul Marelui Închizitor evidenÅ£iază , contrar aparenÅ£ei anti-cristice, slăbiciunile omeneÅŸti: „...libertatea ÅŸi faptul de a avea pâine, în realitate ÅŸi cu prisosinţă, aÅŸa ca să ajungă la toată lumea, sunt două lucruri incompatibile, fiindcă în vecii vecilor oamenii nu vor fi în stare să împartă pâinea între ei! Åži în acelaÅŸi timp se vor convinge că niciodată nu vor putea fi liberi, fiindcă sunt slabi de înger, dedaÅ£i la rele, becisnici ÅŸi îndărătnici".

Numai copil să fii, sau să fi fost plecat din Å£ară mult timp, ai putea să crezi că protestele de stradă, din ultimele zile, au fost (ÅŸi vor fi, dacă vor continua cu voia de la stăpânire) pure manifestări de solidaritate cu doctorul Arafat. Picat în marea gâlceavă românească, spre bucuria unei părÅ£i a clasei politice, dar ÅŸi în urma neaÅŸteptatei gafe, din decembrie trecut, a preÅŸedintelui Traian Băsescu, specialistul nostru palestinian a creat o situaÅ£ie de urgenţă asemănătoare celor din Gaza. Nu cred că s-a gândit la asemenea urmări, când ÅŸi-a dat demisia, după cum cred că nici preÅŸedinte nu ÅŸi-a imaginat că se va ajunge aici, atunci când l-a făcut „duÅŸmanul” privatizării unor servicii din sistemul medicinii de urgenţă. Acum, după ce zarurile au fost aruncate, mai rămâne să ne aÅŸteptăm la escaladarea „gherilei” bucureÅŸtene, ÅŸi extinderea ei în Å£ară, sub oblăduirea unora din cei mai importanÅ£i politicieni ai momentului. Sunt convins că, pentru o perioadă lungă de timp, aceÅŸti lideri nu vor însemna mai mult decât simple apariÅ£ii pasagere în istoria românilor. Cam cum a fost căpitanul Candiano Popescu, eroul „republicii de la PloieÅŸti”, din 1871. Era la numai cinci ani de la venirea la BucureÅŸti a prinÅ£ului Carol I, când politicienii candianiÅŸti au hotărât că era deja cazul să-l trimită acasă, deÅŸi fruntaÅŸii lor avuseseră o contribuÅ£ie majoră la instalarea prinÅ£ului în fruntea Principatelor Unite. Cel care avea să fie primul Rege al românilor, cu răbdarea sa suverană, i-a descurajat însă pe republicanii lui Candiano. Iar Regatul său a ajuns piatra de temelie a statului român modern. UrmaÅŸii de astăzi ai căpitanului Popescu, împreună cu fraÅ£ii lor de interese politice, nu vor o nouă republică, ci o nouă „rivuluÅ£ie” de tip candianist, dacă e să folosim termenul consacrat de Caragiale pentru miÅŸcarea de la 1871.

 Se spune că miÅŸcările de stradă, din 14-15 ianuarie, au fost spontane. Atât de spontane, încât au început la aproape o lună după gafa preÅŸedintelui ÅŸi la patru zile după demisia dr. Arafat. Pentru cei care încă mai încearcă să fie lucizi, într-o societate puternic debusolată, este evidentă recunoaÅŸterea unui adevăr: reacÅ£ia străzii a fost supradimensionată faţă de gafa preÅŸedintelui. Într-o societate liberă o asemenea greÅŸeală intră în categoria celor moral-politice ÅŸi să sancÅ£ionează în alegeri. În niciun caz cu (tentative de) revoluÅ£ii. Ca la noi, unde un lider din umbra „rivuluÅ£iei” din 14-15, s-a exprimat categoric, în stilul înaintaÅŸului său de la 1871: „Luăm în calcul să ieÅŸim în stradă. Nu putem asista la nesfârÅŸit la modul în care Traian Băsescu se visează Vladimir Putin”. Calculul s-a făcut repede, drept aceea au ieÅŸit în stradă oameni care, iniÅ£ial, l-au apărat pe Arafat, dar ÅŸi-au trădat repede expectaÅ£iile legate de reforma societăţii româneÅŸti. Iar sinteza acestor aÅŸteptări coincide perfect cu a liderului citat mai sus: demiterea preÅŸedintelui. Asta ar însemna, în viziunea altui lider din umbră al „rivuluÅ£iei”, un gest de-un idealism romantic: „În stradă, în mod paÅŸnic, aÅŸa îÅŸi vor lua românii Å£ara înapoi”. Cât  de paÅŸnică s-a dovedit „solidarizarea” cu dr. Arafat s-a văzut… mai ales, după ce manifestanÅ£ii ÅŸi-au schimbat obiectivul miÅŸcării lor de stradă: „Jos Băsescu!”.

Personal, nu-mi pot imagina că „rivuluÅ£ionarii” din BucureÅŸti, Cluj ori Sibiu sunt oameni de bună credinţă. Nici mari iubitori de arafaÅ£i sau de reforme radicale în societatea noastră postcomunistă. Nu vreau să-i jignesc, dar manifestările lor nu pot fi asemuite celor din decembrie 1989, aÅŸa cum ÅŸi-ar dori ei. I-am auzit, în PiaÅ£a Mare a Sibiului, scandând ca atunci. Purtau chiar ÅŸi un tricolor găurit, semn că, pentru ei, au trecut degeaba 22 de ani. Sunt, însă, prea tineri să facă diferenÅ£a. În ’89, cei care au ieÅŸit în stradă au avut curajul să ceară „Jos comunismul!”, după ce ÅŸi-au dat seama că nu era suficient „Jos CeauÅŸescu!” Curajul acela le-a adus demonstranÅ£ilor de astăzi libertatea de care se bucură să protesteze, chiar ÅŸi neautorizat. Dar ei n-au de unde să ÅŸtie asta. Pe FACEBOOK se vorbeÅŸte doar de chestii naÅŸpa sau, în cel mai bun caz, beton. Problema nu e a lor, cu toate că ÅŸi ei ar trebui să gândească. Problema e a celor care i-au instigat la o revoltă de toată ruÅŸinea, folosindu-se de dr. Arafat ca pretext.

Duminică seara, un „rivuluÅ£ionar” sibian vorbea tare, în PiaÅ£a Mare, la celular: „Măi, veniÅ£i ÅŸi voi mâine seară, la 6, să nu fie mai mulÅ£i pensionari”. Ei bine, auzind că pensionarii au ajuns să facă „rivuluÅ£ie”, am înÅ£eles de ce oamenii de ordine stăteau cuminÅ£i prin preajmă: să nu fie agresivi cu sărmanii vârstnici. TotuÅŸi, de ce nimeni nu i-a întrebat de sănătate? Adică de autorizaÅ£ia pentru „rivuluÅ£ie”. Mai mult ca sigur, manifestanÅ£ii de astăzi nu ÅŸtiu că revoluÅ£iile să fac atunci când ieÅŸi în stradă doar ca să te plimbi, pentru că de drepturi civice nu poate fi vorba. Acum, ai noÅŸtri se pregătesc să plece la BucureÅŸti. Poate vor fi însoÅ£iÅ£i până acolo de oamenii legii, nu de alta dar cineva trebuie să-i protejeze.

Aflăm de la conducerea Bibliotecii ASTRA că scrierea monografică VASILE Aaron 1780-1821 pe care noi am prezentat-o aici, va avea lansarea publică pe data de 18 ianuarie, la ora 17. Vor fi prezenţi autorii, cercetătorii sibieni Liliana Maria şi Ioan-Nicolae Popa, iar volumul va fi comentat de doi distinşi intelectuali ai urbei, profesor universitar dr. Pamfil Matei şi Alexiu Tatu, directorul filialei judeţene a Arhivelor Naţionale.

Lansarea accesibilă tuturor categoriilor de cititori, este de mare interes pentru cei preocupaÅ£i de istoria literară ÅŸi de trecutul istoric ÅŸi cultural al Sibiului, dar ÅŸi pentru juriÅŸtii cărora li se oferă informaÅ£ii inedite despre primul avocat român care a obÅ£inut dreptul de a pleda în faÅ£a instanÅ£elor de judecată de pe teritoriul aflat sub jurisdicÅ£ia Universităţii săseÅŸti.

Băsescu sau Arafat? Cam la atâta s-a redus – cu concursul generos al televiziunilor de scandal, în această săptămână, începutul aÅŸteptatei ÅŸi mult necesarei dezbateri publice asupra proiectului legii sistemului public de sănătate din România. Dacă nici măcar proiectul nu suntem în stare să-l dezbatem civilizat, despre ce reformă mai putem vorbi? Cineva spunea că spiritele mărunte vorbesc despre persoane. Cele emancipate încep să-ÅŸi pună probleme mai delicate. La noi, măruntele ciondăneli interpersonale ÅŸi boala gâlcevii publice trimit în ridicol orice tentativă de ridicare a nivelului discuÅ£iilor publice. De fiecare dată când avem ceva de discutat public, ele înving spiritul raÅ£ionalismului obiectiv ÅŸi al realismului infailibil, fără de care nimic nu merge bine într-o societate liberă. Pentru că de-asta e liberă: oamenii să poată judeca fără inhibiÅ£ii, dar cu bună credinţă, înainte de-a lua o hotărâre de interes general. În ’89 libertatea a venit ca o pleaÅŸcă, pentru oameni nepregătiÅ£i s-o trăiască ca pe un drept fundamental. Societatea noastră este încă la un nivel de emancipare atât de mic, încât orice discuÅ£ie pe teme de interes general degenerează în „atacuri la persoane” de care, astăzi, auzim peste tot. Boala societăţii noastre s-a cronicizat ÅŸi se manifestă prin neîncrederea în noi înÅŸine, dar ÅŸi în alÅ£ii, mai ales în proprii conducători. Åži nu de ieri, de azi. Fostul regim autoritar ne-a lăsat suspicioÅŸi ÅŸi neliniÅŸtiÅ£i.

Dezbaterea pe seama reformei sistemului de sănătate a fost compromisă, înainte de a începe. Åži asta nu pentru că populaÅ£ia n-ar dori să-i fie mai bine protejată sănătatea, de instituÅ£iile statului. Ci pentru că, din totdeauna, la vârful statului graba strică treaba. O dovedeÅŸte filmul disputei dintre preÅŸedinte ÅŸi părintele SMURD, deja binecunoscută marelui public. Personal, am convingerea că n-am fi ajuns aici, dacă preÅŸedintele nu se grăbea, spre sfârÅŸitul anului trecut, să facă o afirmaÅ£ie publică – riscantă, pentru demnitatea de ÅŸef al statului - cu „duÅŸmănia” lui Arafat – înalt funcÅ£ionar al statului -, faţă de includerea operatorilor privaÅ£i în serviciile de urgenţă. Ar fi trebuit, cred eu, ca preÅŸedintele să lase totul pe seama dezbaterii, ce urma să fie. Dezbatere pe care, de altfel, o susÅ£ine cu patosul liderului care, de ÅŸapte ani, doreÅŸte să convingă populaÅ£ia (ÅŸi politicienii) de necesitatea modernizării statului român. A urmat vacanÅ£a de Crăciun ÅŸi Anul Nou. Apoi nervii s-au încins la maximum în Ministerul Sănătăţii, tocmai între cei care ar fi trebuit să înceapă dezbaterea publică în echipă, ca o dovadă – în faÅ£a populaÅ£iei – că noua lege îi reprezintă. Dacă n-a fost aÅŸa, de ce au lansat proiectul? Din mare grabă? În fine, o nouă intervenÅ£ie publică a preÅŸedintelui l-a „somat” pe Arafat să aleagă între proiectul legii ÅŸi opiniile sale. Părintele SMURD ÅŸi-a abandonat „copilul”, alegând să-l apere din „afara sistemului”. De data asta, Arafat a fost cel care s-a grăbit să-ÅŸi anunÅ£e demisia, renunÅ£ând la „bătălia” de idei, în interiorul sistemului. (El spune că a vrut, dar n-a fost lăsat să vorbească. AlÅ£ii spun că minte. Cine poate alege între cuvântul lui contra cuvântului lor?) Rezultatul? În lipsa consensului în interiorul echipei guvernamentale, ce ar fi trebuit atins înainte de lansarea dezbaterii publice, începutul acesteia a fost un fiasco lamentabil ÅŸi, posibil, greu de depăşit.

Ce s-a întâmplat, cu adevărat, la vârful Ministerului Sănătăţii, nu vom ÅŸti poate niciodată. Grav este că echipa de acolo a ratat lansarea dezbaterii publice, pe unul din cele mai importante proiecte de reformă din România postcomunistă, după aderarea la UE. PrezumÅ£ia de neîncredere ÅŸi polarizarea disputei de idei între Raed Arafat ÅŸi alÅ£ii sunt, în opinia mea, principalele motive ale acestei ratări. Unii n-au avut încredere în Arafat, în profesionalismul ÅŸi buna lui credinţă, neimplicându-l din start în elaborarea proiectului. Arafat, lovit în orgoliu, nu are încredere, la rândul lui, în soarta proiectului susÅ£inut de Minister, odată ce serviciile de urgenţă vor ajunge pe mâinile manipulatorilor de bani din România. AÅŸa am ajuns să nu vedem Reforma din cauza SMURD-ului. Nimic nou: neîncrederea la vârf conduce România.

Cum o fi reuÅŸit medicul italian Carol Davila, trecut prin ÅŸcoala franceză, să convingă trei domnitori – în trei regimuri diferite, Barbu Åžtirbei, Alexandru Ioan Cuza ÅŸi Carol I -, de priceperea ÅŸi bunele sale intenÅ£ii, în tot ce-a făcut pentru organizarea sistemului public de sănătate ÅŸi a învăţământului medical din România?

Ca ins prin mâna căruia au trecut, în anii de ÅŸcoală ÅŸi de dăscălie, atâtea ÅŸi atâtea volume de istorie ÅŸi de critică literară, nu credeam că la acest început de veac ar putea să mai apară scrieri substanÅ£iale referitoare la viaÅ£a ÅŸi la activitatea unor autori de acum 100, 150 sau 200 de ani. Eventuale precizări de amănunte, obligatoriile recitiri ÅŸi noi interpretări, da! Descoperiri spectaculoase, noutăţi absolute, nu!

Am fost însă de-a dreptul surprins ÅŸi contrazis de o recentă apariÅ£ie editorială, un consistent studiu monografic VASILE AARON (1780-1821), scos de editura sibiană Infoart Media, o scriere care, practic, mi-a răsturnat aceste convingeri ÅŸi m-a făcut să accept că în domeniul istoriei literare există încă loc de surprize.

Respectiva monografie, o carte impresionantă de peste 400 de pagini, cu un aparat critic profesionist întocmit ÅŸi cu o prefaţă aplicat scrisă de profesorul universitar albaiulean dr. Iacob Mârza, este rodul unei îndelungate ÅŸi laborioase documentări întreprinse de doi distinÅŸi cercetători sibieni, Liliana Maria ÅŸi Ioan-Nicolae Popa în arhivele din Sibiu, Alba-Iulia ÅŸi Cluj ÅŸi în marile biblioteci sibiene. Finalizate anul trecut, ele au meritul de a oferi cititorului de azi preÅ£ioase informaÅ£ii inedite despre un cărturar de la începutul secolului al XIX-lea. Vasile Aaron a fost o personalitate românească marcantă a acelor vremuri, contemporan cu Samuil Micu, Gheorghe Åžincai, Petru Maior ÅŸi Ioan Piuariu-Molnar; despre el specialiÅŸtii aveau informaÅ£ii de tot sumare ÅŸi neacoperite documentar. Pentru cetăţenii obiÅŸnuiÅ£i din Sibiu ÅŸi împrejurimi nu este decât un nume de cartier fără vreo relevantă semnificaÅ£ie.
Cartea celor doi cercetători sibieni, bogată în noutăţi ÅŸi explicaÅ£ii - de natură biografică, istorică ÅŸi literară - urmăreÅŸte, în măsura în care documentele au permis, destinul bărbatului pornit din GlogoveÅ£ul Blajului (fiu de preot din vestita familie de nobili a AroneÅŸtilor de Bistra) ÅŸi stabilit la Sibiu în anul 1804, unde a trudit, ca avocat ÅŸi literat, timp de 17 ani, până la prematurul său sfârÅŸit survenit în august 1821.

Foarte importante sunt precizările pe care le fac autorii în legătură cu viaÅ£a, cu activitatea juridică ÅŸi cu popularitatea scrierilor lui Vasile Aaron, acesta fiind încadrat în ansamblul miÅŸcării iluministe româneÅŸti al Åžcolii ardelene. Precizările ÅŸi corectările de erori sunt numeroase, de la stabilirea limitelor temporale ale vieÅ£ii lui Vasile Aaron (1780-1821 în loc de 1770-1822 cum scriu dicÅ£ionarele ÅŸi istoriile literare), până la evidenÅ£ierea posturii sale de apărător al „bieÅ£ilor români scăunaÅŸi" ÅŸi de avocat al obÅŸtilor săteÅŸti ÅŸi la oferirea de amănunte despre tipărirea scrierilor lui ÅŸi despre circulaÅ£ia acestora, timp de un secol ÅŸi mai bine, în toate Å£inuturile locuite de români.
SpaÅ£iul nu ne permite să procedăm la o analiză detaliată a conÅ£inutului acestui studiu despre omul, literatul ÅŸi juristul Vasile Aaron, privit în contextul epocii. Indiscutabil, avem de a face cu o monografie serioasă, documentată, lucrată în buna tradiÅ£ie a cercetării aplicate, din ce în ce mai rar întâlnite în aceste vremuri când se însăilează lucrări din preluări de pe internet. Are ÅŸi meritul că este scrisă într-un limbaj cursiv, nesofisticat, nepreÅ£ios ÅŸi nepretenÅ£ios, accesibil oricărui cititor de nivel mediu. În mod cert, nimeni nu va mai putea scrie despre Vasile Aaron fără a avea ca punct de reper monografia elaborată de profesorii sibieni Liliana Maria ÅŸi Ioan-Nicolae Popa, cărora cu toÅ£ii ar trebui să le mulÅ£umim pentru darul de suflet oferit la acest început de an. Datorită strădaniei lor de a pune în adevărata lumină o personalitate importantă a istoriei noastre culturale, acum putem afirma cu îndreptăţire că ÅŸtim cine a fost Vasile Aaron ÅŸi de ce binemerită el recunoÅŸtinÅ£a noastră peste veacuri.

Suntem la început de an electoral. Un an deosebit electoral. Nu doar din perspectiva democraÅ£iei, ci ÅŸi a dramaturgiei politice româneÅŸti. Este anul împlinirii unor sume rotunde de ani legate de cel mai rafinat ÅŸi realist „analist politic” român din toate timpurile, Ion Luca Caragiale. Omul de al cărui nume vor fi legate, poate, încă mult ÅŸi bine trăsăturile fundamentale ale ascensiunii politicianului român. La 1 februarie se vor împlini 160 de ani de la naÅŸtere, iar la 9 iunie, – 100, de la moartea marelui nostru dramaturg. Despre 2012, putem spune, deci: curat an electoral! La sfârÅŸitul lui, vom avea argumente să ne recunoaÅŸtem sau nu caragialeni. A fi caragialean nu înseamnă neapărat a fi glumeÅ£, ci mai ales să practici politica prin „las’ că merge ÅŸi-aÅŸa!”. Oricum, numai serios nu. Din păcate, puÅ£ini se gândesc că marele Caragiale a satirizat societatea de la sfârÅŸitul secolului XIX nu cum se întrec astăzi, de dragul audienÅ£ei, multe din numeroasele medii de informare publică. În forul său interior, Caragiale a fost un om cu frică de Dumnezeu. De aceea, comicul lui ascunde mesaje moralizatoare profunde. Cine are urechi de auzit, le aude…

Caragiale a rămas până astăzi cel care a încondeiat genial atât candidatul, cât ÅŸi alegătorul. Două portrete emblematice ale democraÅ£iei. În cazul nostru, portretul arhetipal al candidatului este Agamiţă Dandanache. Pentru alegător, cetăţeanul turmentat. Primul se vrea ales, deÅŸi nu are calităţile necesare unui demnitar, ÅŸi ajunge parlamentar doar pentru că are sprijinul centrului, în pofida concurenÅ£ei comic-provinciale. Nu a inventat Caragiale „regula” asta. O vedem ÅŸi în tabloul alegerilor contemporane. Regula s-a născut în intimitatea societăţii noastre, ÅŸi acolo a rămas, de peste o sută de ani. Al doilea personaj se întreabă, ca ÅŸi astăzi, străin de politică ÅŸi rolul ei în democraÅ£ie: „Eu cu cine votez?” I se pare cuiva că am depăşit – la modul general vorbind - aceste două ipostaze fundamentale ale democraÅ£iei? Personal, mă simt împărÅ£it între respectul faţă de marele scriitor, pentru realismul surprinderii jocului politic original-românesc, încă de-o actualitate frapantă, ÅŸi regretul profund că ne încăpăţânăm să-i confirmăm ideile vechi de peste un veac. PuneÅ£i în locul „scrisorii pierdute” orice interes, ambiÅ£ie sau orgoliu personal – aÅŸa cum se manifestă sub ochii noÅŸtri – ÅŸi veÅ£i avea revelaÅ£ii ÅŸocante despre actualitatea lor!

Vom confirma, oare, trăsătura caragialeană a democraÅ£iei noastre, în 2012? Unii se pregătesc să candideze, alÅ£ii se dau proroci, ÅŸi prevăd marile înfrângeri ale adversarilor, iar cei mai mulÅ£i îÅŸi pun întrebarea cetăţeanului turmentat. În general, nu părem prea încrezători în importanÅ£a ÅŸi rolul benefic al alegerilor în viaÅ£a noastră. Au trecut peste 20 de ani de când practicăm „jocul puterii” în democraÅ£ie, dar rămâne greu de apreciat procentul electorilor conÅŸtienÅ£i ÅŸi încrezători în puterea votului lor. În primul rând, în rolul convingerilor politice în existenÅ£a lor socială. Nu la convingeri doctrinare mă gândesc, ci la cele moral-civice care duc la coeziune socială. În peste 20 de ani, să ne fi convins doar că lipsa îndelungată (la noi, în comunism) a exerciÅ£iului democratic omoară conÅŸtiinÅ£a libertăţii (civice) interioare?

Trebuie să recunoaÅŸtem că am trecut de la candidaÅ£ii stabiliÅ£i la centru, la candidaÅ£ii agreaÅ£i de centru. Mare lucru, deci, nu ne-a adus democratizarea postcomunistă. Mai mult, sau mai grav, criteriile de selecÅ£ie a candidaÅ£ilor au rămas un mister pentru marea masă de alegători. Doar se bârfeÅŸte despre rolul banilor, în nominalizarea lor. Prin urmare n-am rezolvat cea mai riscantă problemă a democraÅ£iei: cum se stabilesc candidaÅ£ii pentru oricare din poziÅ£iile publice elective. Se tot monologhează, mai ales în mass-media, pe seama subiectului. Degeaba. Chestiunea rămâne învăluită în mister. Åži, ca un făcut, cu fiecare sesiune electorală prin care am trecut, am confirmat regula de aur a democraÅ£iei noastre: candidaturile eligibile sunt surprinzătoare precum apariÅ£ia lui Dandanache, în plin scandal electoral cu o scrisoare de amor pierdută.

Să sperăm – deÅŸi e foarte greu, totuÅŸi, că în 2012, va fi altfel decât până acum. AlÅ£ii, încă din anii comunismului, au avut politicieni vizionari! Noi nu putem avea decât politicieni caragialeni? Åži, Doamne, fereÅŸte, mai puÅ£in de-atât?

Românii conversează astăzi în monologuri paralele, iar egoismul a luat locul responsabilităţii de grup. Oamenii trăiesc laolaltă, îÅŸi vorbesc, dar nu-ÅŸi comunică decât disperările. Noul mileniu ne-a surprins nepregătiÅ£i pentru viaÅ£a în libertate, întreÅ£inând o tranziÅ£ie deÅŸucheată, puÅ£in spre normalitate, mult spre disperare. Pentru ca speranÅ£a să ia locul disperării e nevoie de educaÅ£ie ÅŸi cultură. Problema societăţii noastre e că mulÅ£i nu cred în necesitatea educaÅ£iei ÅŸi culturii pentru un trai mai bun. Acest lucru duce la compromiterea condiÅ£iei umane. Lipsa lor naÅŸte goana după putere. Puterea înseamnă banul, banul aduce satisfacÅ£ii rapide, iar satisfacÅ£iile rapide ascund viitoare disperări. Din păcate, cam aÅŸa a supravieÅ£uit, până acum, societatea noastră de tranziÅ£ie.

Dacă singura unealtă pe care o ai este un ciocan, toate problemele se prezintă sub formă de cuie. (Proverb)

Sunt arogant cu funcÅ£ionarii puterii, chemaÅ£i doar să slujească (ministrum înseamnă, în latină, slujitor), ÅŸi să nu fie aroganÅ£i în numele funcÅ£iei trecătoare. Sunt arogant cu frustraÅ£ii agresivi, cu cei care nu ÅŸi-au rezolvat complexele, cu cei care nu ÅŸi-au asimilat decent poziÅ£ia socială ÅŸi care se răzbună, mânjindu-le, pe reuÅŸitele altora. (...) moraliÅŸtii nu sunt niciodată agreaÅ£i în prezentul în care trăiesc, dar fără ei lumea devine confuză, tulbure. Îmi fac iluzii că nevoia de limpezime nu va dispărea cu totul ÅŸi că ceea ce mă străduiesc să fac nu e inutil. (Gabriel Liiceanu)

Fundamental în politică este relaÅ£ia de prieten sau duÅŸman. (după Carl Schmitdt)

Nu există alianţe permanente. Există doar interese permanente. (Lord Palmerston, sec. XIX)

Din când în când, ne-ar prinde bine, totuÅŸi, să exersăm o paletă mai luminoasă. Judecata pozitivă e la fel de necesară sufletului (ÅŸi ţării) ca ÅŸi veghea critică. E o plăcere igienică să găseÅŸti motive de mulÅ£umire, mai ales în vremuri neaÅŸezate ÅŸi în locuri ÅŸubrede. (Andrei PleÅŸu)

Din raÅ£iuni de igienă socială, trebuie să pronunţăm ÅŸi să antologăm niÅŸte nume care au produs în România handicap - social, cultural, politic. O parte din istoria noastră recentă trebuie să fie îndiguită ÅŸi clasată în mod rezonabil în mentalul colectiv. Va trebui să denunţăm falÅŸii eroi ÅŸi să ne propunem să-i înlocuim. Pe lista care va rezulta din adunarea acestora vor sta agenÅ£ii de elită ai stagnării; ei alcătuiesc generaÅ£ia expirată. (Neagu Djuvara)

Destul ne-am distrat, e timpul să dăm ascultare înÅ£elepciunii, căci toate astea, ÅŸi străinătăţile ÅŸi toată Europa voastră, nu sunt decât niÅŸte fantezii, ÅŸi noi toÅ£i, în străinătate, nu suntem decât o fantezie...Å£ine minte ce Å£i-am spus; de altfel, ai să te convingi ÅŸi singur! (Dostoievski)

Mi-e tot mai greu să-mi explic isteriile ce apar ciclic, în legătură cu sfârÅŸitul lumii. Anul acesta, 2012, este deja vedeta comentariilor apocaliptice. Se vorbeÅŸte chiar ÅŸi de ziua în care lumea va dispărea. Se cunosc doar cauzele posibile, nu ÅŸi modul în care omenirea îÅŸi va lua adio de la viaţă ÅŸi ce va fi după. DeÅŸi n-am auzit de nume de proroci - cu excepÅ£ia bătrânului Nostradamus, dar el este nu doar cel mai cunoscut ÅŸi respectat, ci ÅŸi cel mai „realist”: sfârÅŸitul lumii mai are de aÅŸteptat peste 1700 de ani -, se scrie ÅŸi se vorbeÅŸte că nu ne vom mai bucura, anul acesta, de Crăciun. Ziua fatală va fi 21 decembrie, odată cu solstiÅ£iul de iarnă.

Interesant că, deÅŸi articolele de presă folosesc apocalipsul ca pe cuvântul cheie al iminentului sfârÅŸit lumesc, ele nu suflă o vorbă despre cel ce vine, Isus Christos. Semn că autorii n-au citit cartea Apocalipsei, scrisă de sfântul apostol Ioan, evanghelistul, în insula Patmos, la sfârÅŸitul primului secol al erei creÅŸtine. Ar fi aflat că apocalips înseamnă revelaÅ£ie, iar ceea ce i s-a revelat apostolului cel mai iubit de Isus n-a fost o sperietoare, ci lupta finală dintre bine ÅŸi rău, precum ÅŸi modul în care omul îÅŸi poate salva sufletul în această grea ÅŸi ultimă încercare. Totul se va sfârÅŸi nu în neant, ci, conform RevelaÅ£iei lui Ioan, într-o nouă existenţă spirituală în împărăţia Fiului lui Dumnezeu.

Åži-atunci, ce aflăm, în aceste zile? Aflăm că maiaÅŸii au imaginat un calendar al istoriei omenirii ce se termină cu solstiÅ£iul de iarnă din 2012. De aici ÅŸi inducerea dezastrului: după 21 decembrie, nimic nu s-ar mai întâmpla pe pământ. Mai aflăm că, anul acesta, polii magnetici ai Pământului se vor inversa. Apoi, Pământul se va dezintegra din cauza unei catastrofale erupÅ£ii solare. Sau acelaÅŸi deznodământ va fi, tot anul acesta, după ce o planetă – necunoscută astronomilor - va intra în coliziune cu Terra. Mai spectaculos pare scenariul cu erupÅ£ia unui super-vulcan, ce se va petrece chiar în 21 decembrie. AÅŸadar, niÅŸte posibile evenimente ar putea avea acelaÅŸi epilog: sfârÅŸitul vieÅ£ii pe Pământ, în ziua solstiÅ£iului de iarnă. Întrebarea este: de ce fierbinÅ£eala asta apocaliptică în presa noastră de început an, în condiÅ£iile în care specialiÅŸtii nu pun sub semnul întrebării fenomenele fizice ca atare, ci sfârÅŸitul lumii ce le-ar urma? Să fie nebunia după audienţă mai importantă decât gândul la impactul ÅŸtirilor asupra psihicului uman? Mai de înÅ£eles au fost americanii care, în ultima noapte a anului trecut, ÅŸi-au luat adio de la petrecerile de revelion. Acolo, cel puÅ£in, marketingul patronilor de restaurante a legat „trendul apocaliptic” de consumarea ultimului revelion…

Åži, totuÅŸi, de ce atâta grabă, din partea unor inÅŸi, în a anunÅ£a pe alÅ£ii despre apocalipsa, acum? Din cauza secetei? A crizei euro ÅŸi a datoriilor suverane? Sau a încordării americano-iraniene? Nu. Acestea nu produc revelaÅ£ii, căci nimic nu e nou sub soare. Numai nervozitatea produsă de setea de viaţă glamuroasă trezeÅŸte apetitul pentru fapte ÅŸi informaÅ£ii extreme. Apetitul acesta ascunde frica de necunoscut. Iar frica inhibă tot ce poate fi salvator în viaÅ£a omului: curajul, speranÅ£a ÅŸi determinarea de-a merge până la capăt, iubind-i pe alÅ£ii la fel ca pe el însuÅŸi.