Cu această ocazie, va fi organizat un simpozion la Sala Thalia din Sibiu. De asemenea, va fi deshisă o expoziţie care va cuprinde imagini din activitatea Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă "Cpt. Dumitru Croitoru" Sibiu (ISU).
Pompierii sărbătoresc vineri, 10 septembrie, în contul zilei de luni, 13 septembrie, 162 de ani de la bătălia din Dealul Spirii, din 1848. Cu ocazia Zilelor Pompierilor din România, la Sala Thalia va fi organizat un simpozion, începând cu ora 10. Vor fi citite alocuţiuni din partea invitaţilor, vor fi prezentate avansări în grad şi va fi organizată o festivitate de premiere a serviciilor voluntare pentru situaţii de urgenţă, a cercurilor de elevi, participante la concursurile organizate de inspectorat şi a echipelor câştigătoare la competiţiile sportive. De asemenea, va fi deschisă o expoziţie fotografică, cu imagini din activitatea inspectoratului.
File din istoria pompierilor sibieni
Incendiile au fost în permanenţă un pericol în viaţa comunităţii umane. Pentru Sibiu, documentele de arhivă menţionează eforturile şi preocupările sibienilor în vederea prevenirii şi stingerii incendiilor, începând cu secolul al XVI-lea.
Emil Sigerus, în „Cronica oraşului Sibiu", consemnează incendiile devastatoare din anul 1556, cărora le-au căzut pradă 556 de case, şi din 1570, când au ars până la temelie 1.306 case, ceea ce a determinat probabil elaborarea celor mai vechi instrucţiuni pentru stingerea incendiului, în anul 1570.
La vremea respectivă, oraşul era împărţit pe vecinătăţi, adică organizaţii civice (cetăţeneşti) şi aşa numitele „Zehntschaften", mici organisme militare formate din 10 vecini, împărţite după cele patru porţi ale oraşului şi subordonate câte unui căpitan. Vecinătăţile se organizau după regulamente proprii, iar cetăţenii erau investiţi cu anumite atribuţii de prevenire şi semnalizare a producerii incendiilor şi specializaţi pe diferite activităţi la intervenţiile la foc, conform unei informaţii furnizate de un document datat 16 februarie 1696.
Răspândirea cu repeziciune a incendiului era favorizată şi de materialul folosit la construcţii (de pildă, în 1751, în Oraşul de Sus mai existau încă 61 case din lemn din totalul de 464) şi de străzile înguste. Începând cu anul 1768, s-a interzis cu desăvârşire construirea caselor din lemn cu acoperişul de şindrilă, dispunându-se ca, în decursul unui an, toate coşurile caselor să fie lărgite şi zidite.
Târgurile au fost mereu prilej de pericol pentru foc. Din acest motiv, magistratul oraşului dispunea, în prejma deschiderii acestora, măsuri speciale de siguranţă, obligând pe fiecare proprietar de casă să aibă pregătite ciuberele cu apă şi uneltele de intervenţie.
Instrucţiunile de prevenire şi stingere a incendiilor emise în timpul împărătesei Maria Tereza sau al lui Iosif al II-lea precizau, printre altele: obligaţiile proprietarilor de case, ale instituţiilor, breselor, mai cu seamă cele care lucrau în exercitarea meseriei lor cu focul (brutari, săpunari), ale negustorilor, hornarilor sau ale Comisiei pentru cercetarea cauzelor care au provocat incendiul. În cuprinsul acestor documente se indică genul materialului de construcţii (cărămidă), obligativitatea urbei de a dispune de utilaj propriu şi de cai, la care se adăugau uneltele pentru stingerea focului aflate în dotarea fiecărui proprietar de casă.
Asemenea instrucţiuni au stat la baza amplificării ulterioare a măsurilor şi formelor de organizare, a protecţiei împotriva incendiilor în secolul al XIX-lea. Astfel, iau fiinţă: Societatea de asigurare împotriva incendiilor (1845), Societatea de asigurare de viaţă şi a proprietăţii contra incendiilor (1845), Asociaţia pompierilor „Feuerpolizei", care emite instrucţiuni proprii (1859), cea a hornarilor (1858) etc.
Un ordin emis la 1853 îi însărcina cu atribuţii privind observarea şi anunţarea incendiilor pe conducătorii de vecinătăţi, dar şi pe măturătorii de străzi; tot aici sunt atestate funcţiile de maistru de pompă şi comisar de foc. Mai aflăm şi că vecinătăţile dispuneau de cinci pompe deservite de conducător (reprezentantul Poliţiei sau Consiliului comunal), comisar de foc, mecanic, oameni de serviciu la pompe (tâmplari, dogari, pălărieri), cei de la şirul de găleţi (membri vecinătăţii) şi oameni de rezervă (dulgheri, lăcătuşi, fierari, pielari).
1872 este anul de naştere a Reuniunii pompierilor, al cărui statut era aprobat de Ministerul de Interne. Ulterior, activitatea de prevenire, stingere a incendiilor şi de intervenţie la catastrofe naturale a fost preluată de Corpul pompierilor voluntari, care a funcţionat până la data de 15 noiembrie a anului 1936, când în oraşul nostru apărea prima companie de pompieri militari, compusă dintr-un căpitan comandant, doi subofiţeri ajutori şi 40 de oameni de trupă.
Actul de înfiinţare, care este şi ,,actul de naştere" a subunităţii mai sus-menţionate, este Ordinul de Zi nr. 132 din 11 noiembrie 1936. Pompierii militari sibieni au devenit un corp de elită profesionist în lupta cu incendiile, inundaţiile şi calamităţile, fiind pregătiţi oricând să sară în ajutorul celor care le solicită sprijinul.
În anul 1936, prin „Legea pentru organizarea pompierilor" votată în Senat, în şedinţa din 26 martie, Corpul pompierilor voluntari a fost înlocuit cu pompierii militari. La desfiinţare, a existat un singur supravieţuitor, Gustav Theiss, care figura pe lista celor înscrişi în anul 1873.