„Viata e grea, dar ne descurcam!”

Mi s-a intamplat sa descopar uneori ca sonajele de opinie, atent descifrate si interpretate, spun mai multe decat si-ar dori sa afle autorii lor insisi. De pilda, la finele anului trecut, la implinirea a doua decenii de tranzitie romaneasca, o cercetare sociologica CURS pe un esantion national reprezentativ, din dorinta de a lua pulsul starii de spirit a romanilor traitori intr-o tara cu statut de membru al Comunitatii Europene, facea publica repartitia raspunsurilor la intrebarea: „Va rugam sa ne spuneti cat de multumit (satisfacut) sunteti de felul in care traiti in prezent?” Cred ca este necesar sa precizez, inainte de anuntarea rezultatului, ca, din punct de vedere sociologic, starea de multumire (sau de satisfactie, cum detaliaza autorii sondajului) este inteleasa ca o dimensiune esentiala a calitatii vietii populatiei. Satisfactia generala reprezinta un indicator sintetic rezultat al nivelului de multumire a populatiei in raport cu unele domenii particulare ale vietii:(...)(...) performanta si efectele masurabile ale mediului politic sau ale guvernarii, rezultatele integrarii la locul de munca, bunastarea materiala si spirituala, relatiile de familie, cu prietenii si vecinii, satisfactia fata de comunitate si societate, etc. Ei bine, din perspectiva tuturor acestor criterii cumulate, raspunsurile romanilor au conturat o realitate mai mult decat surprinzatoare: doar 52 la suta se declara „nemultumiti” si „foarte nemultumiti”. Aproape jumatate (47 la suta) dintre repondenti se inscriu in categoria celor „multumiti” si „foarte multumiti”. Precizez ca sondajul a fost realizat in octombrie – noiembrie anul trecut, intr-un moment de varf al crizei economice si politice din Romania. Cum este posibil ca jumatate din populatia unei „tari muribunde”, dupa cum o calificau chiar conducatorii ei, sa se declare „satisfacuti” cand li se vorbea deja fara menajamente de salarii si pensii inghetate, de cota de un milion de someri, de scumpiri in lant, de dari si impozite sporite? Autorii sondajului prefera sa nu intre aici in amanunte jenante si conchid in mod neutru, intr-un stil filozofic incarcat de ambiguitate, ca „nu se poate afirma in mod maniheist ca populatia este, pe ansamblu, nemultumita de felul in care traieste in prezent, existand categorii la fel de importante de oameni care se declara categoric fie multumiti, fie nemultumiti”. Daca ar fi dorit sa ramana corecti si profesionisti pana la capat, sociologii cu pricina ar fi trebuit sa se simta obligati sa mearga mai departe si sa descifreze mecanismul mental care-l face pe roman sa nu-si recunoasca esecul, cel mai adesea din superficialitate, din dezinteres, din obisnuinta de a primi totul de-a gata, de a „dribla” viata reala si neajunsurile ei. Am putea descoperi astfel ca cea mai mare parte a romanilor „multumiti” se considera de fapt smecheri si descurcareti, maestrii in fentarea statului si legilor. Profilul romanului descurcaret nu a fost inca studiat cu toata seriozitatea, desi el tinde sa faca o spectaculoasa cariera in viata noastra de toate zilele si, cine stie, nu m-as mira sa devina cu vremea un prototip al Comunitatii Europene, potrivit principiului clasic ca exemplul rau e mai molipsitor decat exemplul bun. Nu e catusi de putin intamplator ca exemplul romanului descurcaret a proliferat la noi pe toata verticala scarilor politice si sociale. La varf, ii intalnim pe politicienii abili si fara scrupule care schimba partidele mai des decat lenjeria intima, dupa cum bate vantul puterii. Ii admiram pe ministrii care se declara in mod ipocrit multumiti de salariul „oficial” de 40 de milioane de lei vechi, stiind insa foarte bine ca vor primi lunar de zece ori pe atat din comisioane confidentiale si din prezente onorifice in tot soiul de consilii de administratie inventate anume pentru ei. Ii vedem in randul miilor de sefi si sefuleti care se bat pe scaunele directoriale de la deconcentrate, pe plan judetean, afirmand demagogic ca o fac doar din considerente si principii politice, nu pentru avantajele materiale si influentele locale care decurg din asemenea functii. Cautand mai departe, ii intalnim pe romanii descurcareti si in categoria pensionarilor de lux nascuti de legi speciale care acum ii protejeaza pana la moarte, dar pana si printre someri, pentru ca si acolo, in mod paradoxal, lumea s-a impartit in „prosti” si „smecheri”, adica intre cei ce primesc cinci milioane de lei, si cei recompensati cu cincizeci de milioane, speculand o legislatie echivoca si aproximativa. Coborand mai jos pe scara sociala, vom descoperi destui romani descurcareti chiar si printre cei carora am fi tentati sa le plangem de mila. Pentru ca, de ce sa nu recunoastem, este o performanta sa traiesti deliberat la periferia societatii fara sa pui osul la munca, numarandu-te eventual in mod fraudulos printre cei aproape 1 milion de pensionati pe caz de boala, sau beneficiind pe termen nelimitat de ajutoare sociale, alocatii pentru copii, daruri si pomeni electorale din toate zonele binecuvantate ale politicii autohtone. Nu mai discutam aici de romanii, mai ales din sfera afacerilor, care si-au luat neoficial „doctoratul” in economie subterana si evaziune fiscala. O cunoscuta agentie internationala de monitorizare si audit sintetiza cu o dezarmanta sinceritate regula cercului vicios care alimenteaza in vreme de criza evaziunea fiscala: „Oamenii se pot gasi in economia gri pentru ca nu au avut incotro, pentru ca trebuie sa-si castige cumva existenta, pentru ca uneori este dificil sa respecti legea, din motive birocratice”. Evident, afirmatia de mai sus poate fi explicabila, dar nu si scuzabila. Realitatea insa ramane. Cu precadere in perioade de criza accentuata se inregistreaza - si nu numai la noi, ci pretutindeni in lume – o crestere substantiala a veniturilor nedeclarate si a muncii la negru. Se apreciaza, de pilda, ca la nivelul intregii Uniuni Europene ponderea economiei subterane este de 16 la suta din PIB, respectiv 2.100 miliarde de euro. In Romania, potrivit datelor furnizate chiar de Ministerul Finantelor, veniturile potentiale din economie care nu au fost incasate la buget in 2008 au insumat 46 de miliarde de euro. Daca raportam aceasta cifra la PIB-ul Romaniei, care in anul respectiv a fost de 139 miliarde euro, ajungem la concluzia socanta ca o treime din produsul nostru intern brut este economie subterana. Adica dublul mediei Uniunii Europene ! Ne plasam pe continentul european pe locul 5, intrecuti fiind din acest punct de vedere doar de Letonia, Bulgaria, Estonia si Croatia. Evident, domeniile unde se concentreaza aceste activitati evazioniste sunt acelea in care taxele si accizele cresc in mod accelerat. Asa se explica, de pilda, cresterea contrabandei cu tigari si bauturi alcoolice. Date de ultima ora demonstreaza ca 25 la suta din comertul de tigarete din Romania il reprezinta vanzarile produselor de contrabanda. Dar evaziunea fiscala se practica pe scara larga si in turism, in agricultura, in sfera celor mai diverse servicii catre populatie. Toate acestea sunt pana la urma un atentat la securitatea sociala nationala, o provocare majora a intregului sistem national de administrare fiscala, dar si o chestiune de mentalitate a contribuabilului roman. Pentru ca, potrivit unor sondaje de opinie elocvente, „romanii sunt inca departe de conformarea voluntara, adica de a-si depune majoritatea, din proprie initiativa, declaratiile fiscale pentru toate veniturile si de a-si plati impozitele aferente. Aceasta deoarece ei percep statul mai degraba ca pe un dusman. Daca statul nu le apara drepturile de cetatean, este foarte greu sa-si castige increderea si respectul contribuabililor”. Dincolo de aceste mentalitati condamnabile si nemultumirea generala exprimata de societatea romaneasca, lacunele legislative isi au rolul si rostul lor. Sa nu uitam ca, in toate tarile civilizate, Fiscul verifica riguros daca veniturile individului si impozitul aferent pe care-l plateste la stat sunt conforme cu realitatea. In caz contrar, acesta este taxat si obligat sa cotizeze consistent pentru diferenta de avere. In Romania nu avem nici o lege in acest sens. Stravechea si mult criticata Lege a taxarii veniturilor ilicite (Legea 18/1968) care prevedea ca „valoarea bunurilor a caror provenineta nu se justifica este impusa unui impozit de 80 la suta” a devenit lipsita de obiect in 1996, printr-o decizie a Curtii Constitutionale. Mai mult, prin articolul 44, alineatul 8 din Constitutie se prezuma „caracterul licit al dobandirii averii”. Cu alte cuvinte, nici un cetatean al Romaniei nu trebuie sa demonstreze ca s-a imbogatit pe cai legale, organele de ancheta avand sarcina de a proba ilegalitatile. ... Aceasta e Romania romanilor descurcareti. Revenind la realitatea evocata de sondajul CURS, intrebarea logica ar fi ce ne facem cu cealalta jumatate de populatie care s-a declarat profund nemultumita de modul in care traieste in prezent? Spre linistea guvernantilor de toate culorile politice, eu zic sa-i reciclam temeinic la „scoala vietii in tranzitie” pentru a scoate din ei ceea ce, pe vremuri, se numea „omul de tip nou”: adica cel care o duce greu, dar traieste bine !