Napoleon, vremea sa, altfel...

Istoria face personalitati si este facuta de personalitati. Cu nuantele de rigoare, avem de-a face cu o ipo­teza cu un mare coeficient de verificare. Iar una dintre marile personalitati ale lumii, care prin gandurile sale, prin actiunile sale, prin bataliile sale castigate dar si prin cele pierdute, a influentat hota­rator destinul umanitatii, a fost, este si va ramane, in perceptia noastra, Napoleon Bonaparte. O inteligenta nativa stralucitoare, o cultura temeinica, chiar covarsitoare, o logica deseori impecabila – chiar daca nu intotdeauna, o putere de munca debordanta, purtator de mesaj, promotor al marilor idei de libertate, egalitate si fraternitate intr-o lume inca anchilozata de perceptele anacronice ale unor regalitati si ale unor structuri sociale invechite, pline de ifose si cam atat, constructor genial de societate civila si stralucit strateg militar – iata doar cateva din calitatile si eforturile aceluia ale carui ramasite, aduse din exilul de pe insula Sf.Elena intr-o Franta care isi plangea inca mortii in razboaie si isi oblojea, cum putea, teribilele sale rani, a scos pe strazile Parisului sute de mii de oameni. Cu ochii plini de lacrimi dar si de respect pentru amintirea aceluia ce a ridicat Franta pe culmi de glorie nemaiatinse pana atunci, ei strigau „l'Empereur”, „Napoleon”, „Vive la France”. Cu totii l-au condus pe ultimul drum pe Împarat pana la Domul Invalizilor, unde se afla mormantul sau inmarmorat. Intri, cateva trepte, un culoar circular strajuit de bare, iar tu, dorind sa-l vezi pe „Împarat”, sanctuarul sau, jos, pe podeaua salii ceremoniale, te apleci condescendent, ca o expresie a respectului fata de acest uluitor, urias personaj al lumii. Cu precadere constructiv si nu distructiv. Nu trebuie sa fi neaparat bonapartist ca sa faci astfel de aprecieri. ... Desigur ca Napoleon a fost si el un om. A avut si defecte, a avut si slabiciuni, trebuia sa se plieze – cand nu putea face altfel -, pe o serie de conveniente ale timpului sau. Sa ne gandim la circumstantele in care a trait. Ascensiunea fulguranta a mostenitorului Revolutiei era inacceptabila pentru monarhiile vecine care i-au jurat pierirea. Vreme de 10 ani va trebui astfel sa se bata impotriva tuturor. Si vreme de 10 ani el, Împaratul, le-a impus vrerile sale care coincideau, in mare parte, cu cerintele esentiale ale progresului general uman, le-a impus Imperiul sau inainte de a cunoaste infrangerile si exilul. Le-a impus insa si ambitiile sale, amorurile sale si, uneori, mai marile sau – cel mai adesea – mai micile sale capricii. Si capriciile si obiceiurile de epoca au fost si raman ale oamenilor. ...Guy Breton, acest mare istoric francez, care, fara sa faca nici un fel de rabat rigorii stiintifice, a scris istorie cu zambetul pe buze, antrenand deopotriva zambetul cititorului, ne propune si o astfel de imagine a lui Napoleon. În speta, Napoleon generos pecuniar fata de maresalii sai si fata de amantele sale. Este o imagine eronata aceea dupa care Napoleon a condus toti oamenii, le-a intronat vrerea sa exclusiv prin prestigiul sau, cu un cuvant, cu o privire. Adevarul a fost cu totul altul, arata istoricul citat. Ne-o demonstreaza „Caietul de conturi personale” al Împaratului. Era vorba, deci, de proprii bani ai lui Bonaparte. Vom observa, desigur, ca fidelii soldati ai Marii Armate, multi dintre ofiterii acesteia ii vadeau o veritabila devotiune, care ii determina sa moara doar cu scopul de a face mai gloriosi vulturii imperiali. Generalul d’Hautpoul, dobandind comanda unei mari unitati, ^i raspunde astfel ^mparatului: “pentru a ma arata demn de aceasta onoare voi muri ^n lupta pentru Majestatea Voastra”, vezi Max Gallo, Napoleon, Robert Laffont, Paris 1997. Soldatii, ofiterii, deci. Dar maresalii? (desigur nu toti). Tot Guy Breton ne-o spune: adesea, ei nu acceptau sa desfasoare o batalie decat dupa ce primeau de la Napoleon o mare suma de bani. Oudinot, de exemplu, „nu pleca niciodata la razboi fara o serioasa ˂˂incurajare˃˃”. Se afirma ca in ajunul unei batalii, dezamagit de a nu fi primit nimic, a mers pana acolo incat sa declare ca este mai bine sa fie facuta pacea. Napoleon, foarte mirat de aceasta atitudine, i-a cerut sa se explice. Oudinot a baiguit fel de fel de explicatii, lasand insa in final sa-i scape necazul sau: „Sire, nu ati mai fost atat de generos ca inainte”. Cateva zile mai tarziu, Oudinot va primi 15.000 napoleoni, ceea ce insemna, prin 1967, 75 de milioane de franci vechi, o suma foarte mare. În sfarsit, batalia fiind castigata iar maresalul Oudinot comportandu-se eroic, acesta i-a declarat lui Napoleon: „Daca este mereu astfel, Majestatea Voastra care cunoaste devotamentul meu, poate conta oricand pe mine”... Alti maresali precum Berthier, Massena, Davout, Ney, Lannes pri­meau inaintea oricaror mari batalii echivalentul unei sume de 750 milioane franci vechi (1967). Aceasta, bineinteles, in afara salariilor lor anuale, dotarilor pe care Bonaparte le facea pentru fiecare dintre ei, hotelurilor lor particulare si castelelor pe care le primisera sau le primeau, s.a. Cu alte cuvinte, devotamentul fata de imparat nu era deloc gratuit, cum s-a vazut. Iar hatrul Guy Breton isi incheie acest paragraf al istoriilor sale („Curieuses histoires de l'Histoire”, Press-Pocket, Paris, 1968) cu mult umor: „Cel care a costat cel mai scump pe Napoleon a fost, fara indoiala, Soult, care a primit aproape 500 milioane de franci vechi (1967) inaintea bataliei de la Waterloo. Iar rezultatul bataliei lasa loc gandului ca Soult a gasit suma inca insuficienta”... ... Desigur, Napoleon fata ^n fata cu cativa dintre generalii si maresalii sai. Asa era in epoca, si nu doar in Franta. Mai multi dintre acesti viteji proveneau din simplii soldati sau gradati, iar faptul ca Bonaparte le acorda stipendii nu trebuie sa lase, totusi, nici o urma de indoiala asupra fidelitatii lor fata de imparat, asupra marilor lor calitati militare, asupra bravurii lor. Din caietul de conturi personale al imparatului mai reiese si un alt fapt: daca Napoleon „acoperea cu aur” pe maresali pentru a-i stimula si a-l asculta fara cracnire, deseori, acestia fiind primii care, in fata trupelor lor isi puneau viata in primejdie (in timpul unei mari ba­talii, cea de la Eylau, 1807, ce se vadea la un moment dat pe muchie de cutit, Murat la comanda cavaleriei sale, striga ostasilor, cu sabia scoasa: „Domnilor, impa­ratul ne priveste. Sa-i demonstram de ceea ce suntem in stare” vezi “Napo­leon”, filmul lui Yves Simoneau). Napoleon, galant si galanton, cheltuia chiar mai multi bani pentru a fi iubit de femei. Domeniu in care, se pare, generozitatea sa a depasit-o pe cea a regilor Frantei. (va urma)