Newsletter | 14 Mai, 2009 ora 11:25:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 1263 |
La 1/16 august 1863, Costache Negri a trimis lui Cuza o nota caracteristica pentru trecerea de la faza defensiva la ofensiva.
În sinteza, memoriul dezvolta tezele diplomatiei romane privind caracterul strict intern al problemei manastirilor inchinate, lipsa oricarui drept de proprietate asupra bunurilor acestor manastiri, recunoasterea de catre Rusia a dreptului guvernului roman de a rezolva el problema prin prevederile Regulamentului Organic si necesitatea secularizarii, asa cum s-a intamplat peste tot in Europa. În acest sens, era exprimata hotararea guvernului roman de a da, o data pentru totdeauna, si fara alta obligatie numitilor calugari, o suma de bani, o despagubire, in valoare de 80.000.000 piastri turcesti, din care urmau sa se scada 28.889.020 piastri, care reprezentau datoriile acestor locuri catre statul roman.
Astfel, in septembrie 1863, chiar Sir H.Bulwer, care apara “drepturile” manastirilor inchinate, are o intalnire secreta, la Muntele Athos, cu prelatii greci, pe care ii sfatuieste sa paraseasca ideea de a ramane proprietari in Principate si sa caute o solutie de compromis financiar cu guvernul roman. O noua batalie diplomatica era castigata, fara a se ajunge la un compromis financiar.
Guvernul Kretzulescu a avut un rol principal in scoaterea Bisericii romane de sub orice influenta straina si de a fi pastrate in tara averi insemnate.
Lui Mihail Kogalniceanu, adus la conducerea guvernului in octombrie 1863, i-a fost dat doar sa incheie o opera comuna inceputa de Cuza, Negri si Kretzulescu.
La 13/25 decembrie 1863, este prezentat Adunarii proiectul de lege prin care se stabileste ca “toate averile manastiresti din Romania sunt si raman averi ale statului’”, care va inscrie intre veniturile ordinare ale bugetului sau veniturile acestor averi si va afecta “locurilor sfinte catre care erau inchinate unele din manastirile pamantene” o suma de maximum 82 de milioane lei, “odata pentru totdeauna, cuprinzandu-se in aceasta suma si 31 de milioane lei ce Locurile Sfinte datoresc Tarii Romanesti dupa stipulatiuni anteriori”.
Adoptata cu 93 de voturi contra 3, legea este promulgata imediat de Cuza, dandu-se astfel o noua lovitura structurilor feudale ce persistau in Principate. În plus, incapatanarea patriarhiilor in pretentii exagerate a prelungit discutiile diplomatice referitoare la despagubiri, in asemenea masura incat pana la urma, mosiile manastirilor inchinate au ramas in proprietatea statului, fara sa se plateasca vreo despagubire.
Legea pentru secularizarea averilor manastiresti, din 1863, este prima lege care a reparat imaginea bisericii, a clerului mirean si monahal. Prin aceasta lege, toate averile manastiresti din Romania, sunt si raman averi ale statului. Veniturile acestora se inscriu intre veniturile ordinare ale bugetului statului.
Prin legea secularizarii, au intrat in patrimoniul statului 25% din teritoriul Romaniei.
Desi, la inceput, se vorbea numai de bunurile manastirilor inchinate, legea s-a extins si asupra bunurilor manastirilor neinchinate si a centrelor eparhiale. Aceasta generalizare a fost impusa de considerentul ca o secularizare numai a bunurilor manastirilor inchinate ar fi fost prezentata de calugarii greci in fata forurilor internationale ca o masura discriminatorie, xenofoba, lovind in manastirile inchinate, carmuite de greci, si favorizand pe cele neinchinate, conduse de egumeni romani.
Prin Legea Rurala din 14/26 august 1864, s-a facut improprietarirea taranilor clacasi si s-a prevazut sa se dea si bisericilor un lot de pamant cultivabil, 17 pogoane in Tara Romaneasca, 8 falci si jumatate in Moldova. Lotul respectiv nu a fost insa suficient, caci la multe biserici slujeau doi sau chiar mai multi preoti si, apoi, din acelasi lot trebuia sa se asigure o parte si cantaretului si paracliserului.
Ulterior, prin articolul 4, punctul 6 si 7 din Regulamentul din 28 iunie 1878, ce completa Legea Rurala din 1864, s-a stabilit ca la fiecare comuna noua sa se calculeze intinderea cuvenita, cu referire la locurile necesare pentru drumuri, piete publice, primarie, scoala, biserica, cimitire, precum si un loc de 4 pogoane rezervat in vatra satului in trebuinta proprietatii. De asemenea, se rezerva in tarina 17 pogoane pentru preotul bisericii si 17 pogoane pentru invatatorul satesc. În vederea sustinerii financiare a preotului, in mediul satesc cele 17 pogoane constituiau un ajutor de luat in seama, mai ales acolo unde nivelul de trai era scazut.
Prin Legea Comunala, din 31 martie 1864, se preciza ca “fiecare comuna e datoare a ingriji de cultul, de biserica sau bisericile la care apartine. Ea este datoare a plati pe preotii bisericilor sale”. Salarizarea preotilor parohi de catre primarii, acolo unde bisericile nu aveau venituri suficiente, a fost o masura absolut necesara, insa comunele nu au facut nimic ca sa imbunatateasca starea materiala a preotilor si a bisericilor parohiale, care au ramas la starea de dinainte, intretinandu-se numai din ofrandele credinciosilor. O situatie mai buna aveau doar bisericile care au apartinut de manastirile ale caror averi au fost secularizate. Dupa ce averile acestora au intrat in patrimoniul statului, s-au prevazut anumite sume in bugetul sau pentru salarizarea preotilor si intretinerea bisericilor respective.
Acestea erau cunoscute sub numele de “biserici de stat”, al caror numar a ajuns in 1867 la 185, cu 238 de preoti. Cu toate ca nu s-au inregistrat rezultate multumitoare, a existat totusi o preocupare pentru imbunatatirea starii materiale a clerului de mir.
Prin articolul 92, din Legea Comunala din 31 martie 1864, actele de stare civila (nastere, casatorie, deces), care pana atunci erau in grija slujitorilor Bisericii, au fost trecute in seama primarilor comunali.
Prin Legea pentru inmormantari, decretata la 18 martie 1864, toate cultele au fost obligate sa-si faca cimitire la cel putin 200 de metri de marginea fiecarui oras sau sat, interzicandu-se totodata inmormantarile in lacasurile de cult.
Prin introducerea Codului Civil, la 4 decembrie 1864, divorturile au fost luate din competenta tribunalelor bisericesti (dicasterii) si trecute in competenta tribunalelor civile. Prin acelasi Cod Civil, devenea obligatorie numai casatoria civila, iar gradele de rudenie de la gradul patru in sus nu mai constituiau impedimente la casatorie.
Spre sfarsitul anului 1864, au fost adoptate trei legi care priveau direct Biserica Ortodoxa Romana. Prima dintre ele a fost Legea calugariei sau Decretul organic pentru reglementarea schemei monahicesti din 30 noiembrie 1864. Potrivit acestei legi, pe viitor puteau imbratisa schema monahala numai cei care au absolvit “invataturile monahale superioare” si au vocatie, urmand ca dintre ei sa se recruteze viitorii ierarhi. Din restul credinciosilor, puteau fi calugariti barbatii la cel putin 60 de ani, iar femeile la cel putin 50 de ani, exceptie facand invalizii si cei ce sufereau de boli incurabile. Tunderea in monahism se facea pe baza aprobarii speciale a Sinodului general si a Ministerului Cultelor si numai in manastirile si schiturile care urmau sa fie stabilite printr-un regulament special.
Ministerul Cultelor isi asuma si sarcina intretinerii calugarilor, prevazand in buget anumite sume anuale. Legea a avut urmari defavorabile pentru Biserica, deoarece manastirile au ramas aproape pustii.
A doua lege a fost Decretul organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale, din 3 decembrie 1864. Prin aceasta lege, s-a urmarit infaptuirea unificarii bisericesti din Romania.
Pentru inlaturarea oricarei dependente de o autoritate bisericeasca straina, primul articol din lege prevedea ca “Biserica Ortodoxa Romana este si ramane independenta de orice autoritate bisericeasca straina, intru tot ce priveste organizarea si disciplina”.
Aceasta a fost prima legiferare oficiala a stravechii “neatarnari” sau autocefalii a Bisericii Ortodoxe Romane. Articolul 2 prevedea formarea unui Sinod general al Bisericii romane, precum si a unor sinoade eparhiale, pentru fiecare eparhie. Sinodul general era format din mitropolitii si episcopii eparhioti, din arhiereii titulari romani, din decanii Facultatilor de teologie din Bucuresti si Iasi si din cate trei deputati din fiecare eparhie, pentru trei sesiuni, alesi de clerul de mir, dintre preotii de mir si laicii cu studii teologice. Era prezidat de mitropolitul Ungrovlahiei, care, pe baza unei ordonante domnesti, cu data de 11 ianuarie 1865, a primit titlul de “primat al Romaniei”.
În atributiile Sinodului general intrau chestiuni legislative, administrative si judecatoresti. Cele legislative erau: disciplina clerului de mir si monahal, ritualul bisericesc, probleme legate de hirotonii, disciplina si materiile de studiu in scolile teologice. Cele administrative priveau hirotonia ierarhilor, situatia economica a parohiilor si a preotilor parohi, educatia clerului, tiparirea cartilor de cult, autorizatiile de calugariri, supravegherea administrarii bisericesti a eparhiilor de catre chiriarhii lor.
Decretul organic a fost completat cu doua noi regulamente: Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Romane si Regulamentul interior al Sinodului general. Toate trei purtau si denumirea de Legea sinodala.
Ultima lege bisericeasca a lui Alexandru Ioan Cuza, care a produs multe discutii si framantari, a fost Legea pentru numirea de mitropoliti si episcopi eparhioti in Romania, votata la 20 ianuarie 1865 de Adunarea deputatilor si la 5 februarie 1865 de Senat, decretata de domn la 11 mai 1865.
Noua lege avea doar trei articole, cu urmatorul cuprins: “Mitropolitii si episcopii eparhioti ai Romaniei se numesc de domn, dupa o prezentare a Ministrului de Culte, in urma deliberatiunii Consiliului de Ministri”; “Mitropolitii si episcopii se numesc din clerul monahal roman, mitropolitii avand varsta cel putin de 40 de ani, iar episcopii 35 de ani, cunoscuti prin pietate, invatatura si capacitate”; “Mitropolitii si episcopii sunt justitiabili pentru delicte spirituale inaintea Sinodului tarii, iar pentru orice alte delicte inaintea Curtii de Casatie”.
Legea aducea doua lucruri noi: numirea ierarhilor si judecarea lor de catre o instanta civila. Trebuie precizat, de asemenea, ca in primul proiect al legii respective se vorbea de “alegerea” mitropolitilor si episcopilor eparhioti, insa, dupa mai multe modificari, s-a ajuns in cele din urma la “numirea” lor. La data decretarii legii, existau numai doi ierarhi alesi potrivit vechilor randuieli: mitropolitul Nifon al Ungrovlahiei si episcopul Calinic al Ramnicului, ambii din 1850. Restul scaunelor vladicesti erau ocupate de loctiitori (locotenenti), numiti de guvern dintre arhiereii titulari romani hirotoniti pe numele unor vechi scaune episcopale disparute.
Imediat dupa aceasta, a inceput o puternica actiune impotriva legilor bisericesti ale lui Cuza, in special fata de ultima. Ea este cunoscuta sub numele de “lupta pentru canonicitate”, in fruntea careia se gaseau arhiereii Neofit si Filaret Scriban. Ca si in cazul Legii sinodale, canonicii sustineau ca prin numirea episcopilor prin decret domnesc au fost nesocotite canoanele si vechile randuieli ale Bisericii.
În realitate, numirea chiriarhilor prin decret nu era ceva nou sau neobisnuit, deoarece si in trecut au fost cazuri cand domnii romani numeau pe scaunele vladicesti pe cine doreau. De altfel, in toate Bisericile Ortodoxe, conducatorii statului, socotiti protectori ai Bisericii, aveau dreptul sa-si spuna cuvantul la alegerea si numirea episcopilor, drept recunoscut si de Biserica. Formal, i se poate imputa legii doar faptul ca nu se prevedea si recunoasterea de catre Biserica a celor numiti de catre domn, desi in cazul ierarhilor numiti, majoritatea erau hirotoniti mai de mult, avand recunoasterea Patriarhiei de la Constantinopol. (va urma)
(scor: +1, voturi: 1) |
Autor: Pr.Ic.Stavr. Ioan RADU |
 |
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
