SOLILOCVII DE DUMINICA: Instituţii fundamentale ale culturii româneşti.

MUZEUL CIVILIZAŢIEI POPULARE TRADITIONALE „ASTRA” Această mega instituţie culturală sibiană, a devenit în decursul anilor unul dintre cele mai mari muzee în aer liber din România şi din sud-estul Europei. Situat în pădurea Dumbrava la 4 kilometrii de Sibiu într-un decor natural splendid, pe impresionanta su­prafaţă de 94 hectare, străbătut de 15 kilometri de alei, ce şerpuiesc misterios printre copaci uriaşi, după necesităţile obiectivelor de vizitat, a întrcut prin mărime chiar şi Muzeul Satului din Bucureşti consierat cel mai mare muzeu din România. Lumea mirifică a satului românesc este reconstituită şi gândită, după principii muzeogafice ştiinţifice purtând amprenta inspirată a eminentului istoric, om de cultură şi etnolog de excepţie dr. Cornel Irimie primul director al muzeului, ca o oază de cultură şi linişte atât de necesară omului contemporan. Istoria muzeului nu are elemente spectaculoase, este încărcată însă de semnificaţii profunde pentru viaţa ro­mânilor din Sibiu şi din Ardeal, re­flectând o pagină eroică a luptei acestora pentru emancipare culturală. Ideea creării unui muzeu al culturii populare românrşti a aparţinut intelec­tualilor patrioţi din secolul XIX, reali­zatorii prestigioasei Asociatii Pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român. Realizarea în practică a avut loc în 1905, când se inaugurează Muzeul Etnografic-Istoric al Românilor în pa­latul Astra. Cu prilejul acesta s-au expus peste 9000 de obiecte realizate de peste 1300 de creatori. Patrimo­niul colecţionat pe toată durata existenţei sale, a fost impresionant, cu­prinzând peste 50.000 obiecte în ma­joritate din domeniul etnografiei şi artei populare. În această formulă a funcţionat până în 1950 când a fost închis din ordinul Moscovei care a urmărit prin politica sa criminală, dispariţia identităţii culturale a popoa­relor din sfera ei de influenţă şi de­cizie. Din acest mare tezaur au fost recuperate doar 8500 de piese. Un colectiv de valororoşi cerce­tători şi muzeografi, avându-l ca lider pe inimosul Cornel Irimie a realizat, pentru prima dată în România, în 1963, un muzeu în aer liber, speciali­zat tematic pe etnogafie unic în Europa. Primul monument achiziţio­nat în acel timp a fost moara hidra­ulică cu acţionare inferioară, aflându-se şi acum, emblematic, pe sigla mu­zeului. De atunci patrimoniul muzeistic a crescut an se an, prin eforturi materiale şi umane deosebite, în pos­tura onorantă de director venind profesorul cărturar Corneliu Bucur. Acum se află etalate în toată splendoarea lor, pe criterii strict muzeistice, peste 300 de clădiri, monumente reprezentative pentru cultura materială şi spi­rituală românească, demonstrând uria­şul potenţial creator al ţăranului român. Într-o cursivitae firească, folosind sau creând spaţii de expunere avantajoase pentru specificul etnografic zonal dar şi al spectacolului vizual, sunt oferite vizitatorului instalaţii de pre­lucrarea lemnului, pietrei şi metalelor, obiecte de uz casnic, mobilier, textile, îmbrăcăminte şi port popular. Sunt bogat ilustrate agricultura, creşterea animalelor, apicultura, pescuitul, vâna­tul, strane cherhanale şi hanuri, bise­rici , popicărie, şcoala etc. S-a realizat o integrare armonioa­să între spiritul popular şi cel al artei culte moderne prin amplasarea unor originale şi valoroase opere de sculptură monumentală în lemn, relizate cu prilejul unor tabere şi simpozioane de sculptură organizate în incinta muzeului. Specialiştii muzeului, printr-o ela­borare judicioasă de proiecte moder­ne, au transformat muzeul într-o in­stituţie de cultură vie, care să satisfacă cele mai exigente necesităţi culturale ale publicului vizitator. Au intrat în tradiţie, organizarea cu succes a unor festivaluri folclorice de amploa­re naţională, a târgurilor de artă popu­lară ale creatorilor şi meşteşugarilor contemporani, a unor expoziţii şi ma­nifestări ale elevilor. Ampla activitate a muzeului, care vizează pe alocuri spectaculosul, este uşor de evaluat şi apreciat pentrucă este la vedere. Există însă o uriaşă muncă mai puţin spectaculoasă, aproa­pe necunoscută, dar foarte importan­tă care face că toate valorile uriaşe pe care le deţine muzeul să fie conservate, întreţinute şi protejate după normele cerute. Este vorba de activi­tatea migăloasă de mare răspundere a conservatorilor, restauratorilor, a per­sonalului de supraveghiere şi îndrumare, despre care vom vorbi în nu­mărul viitor.