| 10 Februarie, 2012 ora 10:25:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 274 |
Sfârşitul unui imperiu... (I)
Mi-e frică de omul căruia nu-i place muzica"
Tudor Vianu
S-a afirmat, nu o dată, că una dintre trăsăturile importante ale secolului trecut a fost apariţia (în 1917) a imperiului sovietic dar şi dispariţia sa (în 1991). O „diagonală" pe un secol. Într-o măsură este exagerat. Imperiul sovietic, atunci când s-a constituit, l-a continuat pe cel ţarist mai ales în ceea ce a privit politica externă. În bună măsură, însă, şi internă. Iar, aproape 8 decenii mai târziu, când s-a dezmembrat, a transmis multe din prerogativele sale imperiale, Rusiei. Respectiv, „nucleului forte" al imperiului de care aminteam. Rusia a continuat, prin forţa sa economică, militară, socială, culturală, de pegră, etc., să se afirme în lume, de la un moment dat chiar mai abitir, cu o mai multă hotărâre decât defunctul imperiu sovietic. A conservat numeroase, în calitate şi amploare, din influenţele sale, şi nu doar în fostele republici sovietice, în zonele limitrofe, ci, deseori, mult, mult mai departe, chiar în Europa de Vest şi Vestul atlantic.
Împrejurări anume au făcut să pot urmări mai îndeaproape practic „ultimul deceniu de viaţă" al fostului imperiu sovietic. Lucram la Institutul Central de Cercetări Economice din Bucureşti şi cum nu eram deloc preferat pentru călătorii profesionale în vest, ca urmare, mai ales, a unor probleme de dosar de familie,fiind totuşi apreciat în calitate de cercetător, în câteva rânduri am fost trimis, în circumstanţele schimburilor uzuale de cercetători, în fosta Uniune Sovietică. Respectiv la institute de cercetare similare de aici. Câte 8 - 9 zile, invitaţia constând într-o călătorie la Moscova, unde poposeai 3 - 4 zile, apoi într-o republică sovietică pentru restul de timp. Mai era o zi înapoierea la Moscova şi în ziua următoare înapoierea în ţară. Aşa s-a făcut că între 1981 şi 1989 am fost de 6 ori în URSS, la Moscova, dar şi de 2 ori la Tbilisi, capitala Gruziei, de 2 ori la Riga, capitala Letoniei, o dată la Leningrad (astăzi St. Petersburg) şi Iurmala, la Alma - Ata şi Chişinău - capitala atunci a Republicii Sovietice Socialiste Moldova. Pe lângă institutele de cercetări economice pe care le vizitam şi unde purtam interesante discuţii cu colegii de acolo - în probleme privind, de pildă, conţinutul şi exprimarea unor indicatori economici, de sinteză macroeconomică, privind balanţele materiale, balanţa de energie primară şi cea de energie electrică, privind promovarea progresului tehnic şi factori de stimulare, anumite coordonate şi mutaţii în planificare, la modă şi foarte interesante atunci în URSS, ş.a. - am putut vizita mai multe fabrici, uzine, întreprinderi din electronică şi electrotehnică, construcţia de automobile, construcţii de maşini, din industria alimentară, de utilaj alimentar, etc. Aş greşi mult dacă aş afirma că discuţiile şi vizitele amintite - eu urmărind atent aici şi revistele de specialitate, dar şi presa în general şi televiziunea, opiniile diverse exprimate în cadrul în care mă aflam, - nu au fost deosebit de interesante şi chiar foarte utile. Ele, întreaga mea documentare, mi-au dezvelit un univers original, dar un univers în schimbare îndeosebi odată cu anul 1985 şi care avea să se finalizeze în veritabila „demontare", mai bine zis descompunere, a URSS-ului înspre sfârşitul anului 1991. În fapt, ar fi mai multe puncte terminus astfel: a) martie 1990, votarea, în republici, a unor structuri duble de putere, naţionale, locale, dar şi sovietice, cele din urmă cu o vizibilitate politică din ce în ce mai mică, până la dispariţie; b) septembrie 1991, disoluţia Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, rămânând pe republici; c) decembrie 1991, crearea Comunităţii Statelor Independente de către preşedinţii Rusiei (Boris Elţin), Ucrainei şi Bielorusiei, la care vor adera în zilele şi lunile următoare Armenia, Adzerbaidjanul, Moldova, Republicile din Asia Centrală, pe urmă Georgia. Practic şi teoretic, dispariţia URSS-ului. Mihail Gorbaciov, omul cu schimbarea, ales în martie 1985 secretar general al PCUS, iar, ulterior, în martie 1990, preşedinte al URSS-ului, rămânând fără „obiectul muncii". Îşi va prezenta demisia în seara de Crăciun a anului 1991, punând astfel capăt URSS-ului. Eu nu am fost nici o zi în 1990 - 1991 în Rusia, conduceam la Bucureşti ziarul „Liberalul„ şi, apoi, la Sibiu şi Bucureşti, revista „Continent". Dar m-am aplecat cu mult interes asupra acestor evenimente capitale, publicând mai multe studii şi articole referitor la cele petrecute.
Am fost, în schimb, cum spuneam, cele 8 - 9 zile în URSS, în 1981, în 1984, 1985, 1986, 1988 şi octombrie 1989, „văzând la lucru", cum se spune, pe toţi secretarii generali ai PCUS de după 1980. Respectiv, aparatcicul Leonid Brejnev spre „final de carieră" (fost şi prim secretar al PCUS din Republica Moldova), până în noiembrie 1982, mai apoi Iuri Andropov, fost şef al KGB-ului, cunoscut atât prin cultura sa dar şi prin duritatea sa, între 1982 şi 1984 când decedează în urma unei boli necruţătoare, pe urmă destul de mediocrul şi fost şef secţie al PCUS din Moldova, Konstantin Cernenko, din februarie 1984, mult în vârstă şi decedat după doar un an, în sfârşit, din martie 1985, cel care a declanşat schimbările, Mihail Gorbaciov, "omul providenţial al secolului nostru", cum scria Dan Amedeu Lăzărescu în primul număr al ziarului "Liberalul" din 5 ianuarie 1990,apreciere pe care, însă, eu o voi mai nuanţa. Dar să revin. În ton cu mersul de acolo al timpului, am publicat chiar, în 1988, pe fond de politici şi elemente novatoare, două articole de specialitate în prestigioasele publicaţii profesionale „Ekonomiceskaia Gazeta" şi, respectiv, „Socialisticeskaia Industria", pe tema primatului unor elemente calitative, de eficienţă, în creşterea economică, fiind invitat, în acelaşi an, să susţin o conferinţă la Academia de Ştiinţe a URSS-ului, pe o temă asemănătoare, respectiv, indicatorii de calitate ce trebuie integraţi efectiv în calcul în dezvoltare; am luat 50 de votcă înaintea demersului, eu nefiind, totuşi, băutor, şi utilizându-mi cu îndrăzneală cunoştiinţele de limbă rusă din şcoală (am studiat obligatoriu 10 ani această interesantă limbă), am făcut faţă, fără translatorul oficial, cam o oră şi jumătate cu conferinţa şi cam tot atâta vreme cu întrebări şi răspunsuri. Ştiam peste 3.000 de cuvinte, cu precădere în domeniu, ştiam bine gramatica şi am reuşit să aşez corect în frază cuvintele pe care le cunoşteam. A fost, pot să spun, foarte util. În sală se aflau, printre mulţi alţii, unii din principalii reformatori de atunci şi de mai târziu ai economiei ruseşti. Cunoşteam, destul de îndeaproape, lucrările marilor cercetători econometri sovietici Novojilov şi Kantorovici, ştiam cărţile academicianului Strumilin, mi-au plăcut cu precădere insistenţele sale, "derapajele" sale în direcţia reînnoirii teoriei clasice a valorii, afirmând că mijloacele de producţie - şi nu doar forţa de muncă - crează valoare, aşa că am avut ce discuta. Dealtfel, am publicat şi în ţară, cum se putea la vremea respectivă, mai multe articole în acest sens.
Rememorând, mai în detaliu, toate acele zile pomenite, şi de imobilism, la început, dar şi de inovare, pe urmă, revăzând însemnările mele de atunci, parcurgând ulterior alte cărţi, studii, articole, voi încerca să redau, mai jos, impresiile pe care le-am desprins şi le-am păstrat, pe care le-am dezvoltat, vădindu-se, astfel, cu relativă claritate, declinul tumultos al unei lumi devenită anacronică şi care-şi căuta un alt orizont.
...În 1981, la primul meu voiaj în URSS, am sosit la Moscova. Aici, printre altele, am discutat mai îndeaproape cu venerabilul profesor Rumianţev, directorul Institutului de Cercetări Economice şi provenind dintr-o veche familie nobiliară rusă, cercetător inteligent pe care l-am întâlnit mai apoi de fiecare dată, apreciindu-l în mod deosebit. Apoi m-am întâlnit cu cercetători şi economişti din Tbilisi. Peste tot am sesizat o atmosferă oficială - dar nu neoficială - cvasi „îngheţată". „Îngheţată" atât la propriu, în martie, pe acolo, nu prea avea cum să fie cald, cât şi la figurat. Se simţea o stagnare, în care clientelismul structurilor de partid prima asupra competenţei şi ideologiei, o veritabilă „feudalitate sovietică", cum au numit, mai pe urmă, analiştii timpul lui Brejnev, eu venind, totuşi, dintr-o ţară în care mai mulţi ani avuseseră loc unele deschideri importante. În 1980, vârsta medie a membrilor Biroului Politic al PCUS era de peste 73 de ani, în general oameni promovaţi de partid, de foarte tineri, în funcţii înalte. Erau funcţii cu care se obişnuiseră şi la care nu prea se gândeau, în vreun fel, să renunţe. Aveau, fiecare, şi în Rusia şi în republici,micile sau mai marile lor curţi „feudale", influenţe, interese. Nu abdicau, însă, de la „führer princip". Se vădeau adepţii, definitoriu, ai unei politici, în speţă politici economice, profund conservatoare, marcaţi adânc de refuzul sistematic de a aborda orice problemă care, în mod potenţial, putea fi generatoare de conflicte. Trăiau şi se mişcau, după cum o afirmau, în etapa unui „socialism dezvoltat" - „anticameră a comunismului", un socialism confuz ideologic şi care nu avea cum să fie nici dinamic şi nici reformat deoarece era deja, pasă-mi-te, „dezvoltat". Un fel de încremenire în proiect: dorinţa expresă a unui trai „liniştit" şi a unei „munci liniştite", desigur, pentru privilegiaţi. Se vedea, însă, din chiar analizele de rigoare, dintr-o serie de date statistice, dar pe care diriguitorii le priveau cu detaşare şi răceală, că economia se afla în faţa unui declin inexorabil şi în sine şi faţă de vest, precum şi în faţa unei pierderi de competitivitate esenţială în raport cu Occidentul.
... Au fost detalii nu lipsite de sens. La o casă de oaspeţi din „Arbat", cartier vechi, tradiţional şi chiar luxos al Moscovei, unde fusesem cazat, am văzut ieşind din restaurantul cu circuit închis un, după cum mi s-a spus, înalt demnitar de partid beat mort, cărat aproape pe braţe, în văzul lumii, cu multă grijă şi deosebit de protector, de securiştii săi, la maşina luxoasă de protocol de la intrare. Aceasta în vreme ce translatoarea mea strângea resturile de la masă spre a le duce copiilor săi şi cumpăra pe piaţa oficială mere nu la kilogram, ci cu suta de grame... M-am simţit chiar foarte bine pe străzile moscovite când am văzut cozi imense - câte 4-5 oameni în rând pe o lungime de 35 - 40 de metrii - în faţa unor magazine unde se vindeau fie confecţii, fie încălţăminte din România. Mai erau şi alte produse (În paranteză, o piaţă pe care am pierdut-o ignorant, nociv, tembel, aiurea).
Până la urmă şi în general, oamenii nici nu prea ştiau „ce se dă", vedeau „coadă", se aşezau şi aşteptau răbdători să ajungă în faţă unde, aproape ineluctabil, ce era de vânzare le era util. Am scris „ce se dă", deoarece cu excepţia potentaţilor sistemului, a nomenclaturii, pentru care totul era „special", aveam de-a-face cu o evidentă „piaţă a producătorilor" în detrimentul „pieţei consumatorilor". O piaţă sovietică tributară modelului leninist de industrializare care promova masiv, exagerat, „producţia naţională a mijloacelor de producţie pentru producţia mijloacelor de producţie", lăsând pe ultimul plan producţia sovietică a bunurilor de consum, insistent şi consistent minorizată şi subevaluată. O piaţă în care preţurile strict planificate, deseori mai departe de realitatea costurilor, aveau un rol reglator destul de mic. Era un fel de prefaţă a ceea ce avea să fie la noi peste foarte puţini ani, desigur în România intervenind şi alte motive. La sovietici, lipsea logica eficienţei, şi în detaliu şi în general. Să mai amintim de represiunea asupra celor „împotriva"? Nu mai are rost...
Activist de partid cu vechi şi fidele state de serviciu, de o inteligenţă, se spunea, banală, destul de incult şi ignorant, birocrat până în măduva oaselor, lui Leonid Ilici Brejnev şi apropiaţilor săi - aparatul de partid de la un anumit nivel, nomenclatura sovietică din Rusia şi republici, care, cu toţii, o duceau foarte bine ei şi familiile lor, trăind efectiv într-o lume roză paralelă cu cea cenuşie a celor mulţi - le venea aproape imposibil să înţeleagă rolul motor al competitivităţii economice, al libertăţii de a întreprinde, al reformelor, „reformele" fiind un cuvânt practic prohibit în vremea respectivă. Când Brejnev, decedat „în post", a fost schimbat cu Iuri Andropov, mai mulţi sovietici, sătui de un trai penibil într-o ţară foarte bogată - cu resurse imense şi un potenţial industrial şi economic, dar şi de cercetare uriaş, cu o forţă de muncă de foarte bună calitate - dar cu randamente economice slabe, sătui de ravagiile alcoolismului şi ale unei mari corupţii, şi-au pus speranţele în inteligenţa sa. Miză eronată, deoarece nici Andropov şi nici cel care i-a urmat după decesul său prematur, mediocrul şi mult mai imobilistul Konstantin Cernenko, nu au gândit în sensul pozitiv. Ei făceau, de fapt, politica şi a lor dar neapărat a bătrânului Birou Politic al PCUS, mulţumindu-se să exacerbeze calităţile sistemului, rezumându-se la represiuni şi acţiunea, stimularea factorilor morali banali. Or, aceşti factori nu aveau nici cum să ţină de foame şi nici cum să acceadă spre reforme care să promoveze deschiderea ca atare a sistemului, deschiderea spre beneficii, care să promoveze mai multă libertate economică. Şi represiunea de un tip sau altul, şi aparatul poliţienesc şi cel birocratic, şi militarizarea în proces continuu, războiul din Afganistan etc, şi investiţiile mai multe extensive, insuficient gândite şi relativ ineficiente, costau doar bani, fără să aducă un profit economic şi social necesar. Mai era ceva. Proliferau afacerile subterane, de piaţă neagră, dubioase, în Rusia şi în republici, cu încrengături mergând până la cele mai înalte niveluri ale nomenclaturii, titularii dar şi fiii, părinţii, ginerii, fraţii, cumnaţii, verii lor. De multe ori, autorităţile atât de drastice cu "strada", în circumstanţele date închideau ochii. Iar răul se tot amplifica. O situaţie relativ asemănătoare cu una atât de cunoscută? "Originalul", practic, al cărţii "Însemnările unui cafegiu", a lui Gheorghe Florescu?... Dar să revenim. Au fost anii în care, pentru nu puţini, devenea clar că sistemul sovietic pierduse „sfidarea Occidentului". Acel pariu „aruncat pe tavă" încă din vremurile lui Hrusciov. Doar forţa militară, armata, înalta tehnologie militară în contrast cu o economie în declin şi corupţia nu puteau câştiga, în vremuri prelungite de pace, o astfel de partidă. "Aşa nu mai poate merge", spuneau mulţi sovietici...
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
|
