Sfârşitul unui imperiu... (II)

„Mi-e frică de omul căruia nu-i place muzica"

Tudor Vianu

... Mihail Gorbaciov, născut în 1931, nu a avut, la început, o biografie mult diferită faţă de cea a altor activişti de partid. Este drept, pierduse 3 unchi în foametea care a cuprins Rusia în anii 1932 - 1933, însă faptul acesta dramatic relevând o serie de absurdităţi ale sistemului, în speţă în agricultură, nu a fost în măsură să-i tulbure încrederea iniţială în capacităţile sistemului sovietic. Diplomat în drept al Universităţii moscovite, va urma o carieră de activist de partid şi, relativ devreme din perspectiva gerontocraţiei sovietice, urcând accelerat treptele ierarhiei, va fi numit secretar al Comitetului Central al PCUS, responsabil cu agricultura, la numai 47 de ani, în 1978. Se va vădi pus, astfel, direct în contact cu probleme grave provocate, în timp, de iniţial naţionalizarea şi apoi colectivizarea pământului, neajunsuri cumulate continuu. Se va vădi astfel în confruntare cu o serie de probleme generate de dezechilibrele industriale şi în dezvoltare în general. Dar şi în consum. Şi-a pus dar întrebarea: „suntem o uriaşă forţă militară, avem un potenţial economic, tehnic şi de resurse imens, oameni deosebiţi, investim mereu mult mai mult decât americanii şi totuşi rezultatele noastre nu sunt pe măsura celor ale lor. De ce?" „Este sigur că sistemul poartă vina". Cu o astfel de întrebare stăruindu-i în minte şi cu răspunsul configurat ca atare, Gorbaciov va fi ales în 1985, la vârsta de 54 de ani, în cea mai înaltă funcţie de partid, secretar general al PCUS. Profesorul italian Andreea Graziosi, cercetător atent al fenomenelor sovietice şi ruseşti, subliniază că „acea candidatură a sa a fost susţinută atât de reformişti, dar şi de o serie de membri ai «gărzii brejneviene»", de fapt cei care simţeau că de o schimbare depinde însăşi cariera lor, viitorul lor. Candidatura lui Gorbaciov a fost susţinută şi de majoritatea conducătorilor de partid locali, respectiv cei ce se loveau făţiş de neajunsurile sistemului sovietic, simţeau mai bine decât alţii ce se poate şi ce nu se poate.

În discursul său de recepţie a înaltei funcţii politice, Gorbaciov va aduce un omagiu trecutului, relevând problemele dificile cu care URSS-ul s-a confruntat, în plan intern dar şi extern, dar va aminti nu de un „socialism dezvoltat", ci de un „socialism care trebuie dezvoltat". Nu este doar o deosebire de nuanţă, ci de fond, o deosebire foarte însemnată, un solid punct de plecare spre ceea ce apoi Mihail Gorbaciov va încerca să facă. Evident, probabil, avea o percepţie relativ eronată cu privire la teroarea stalinistă, la reprimarea severă a celor ce vroiau mai multă libertate, pentru individ şi pentru firme. Dar înţelegea cât costă violenţele vădite astfel, costul imens şi perdant pentru URSS al războiului rece, al cursei înarmărilor, al altor războaie. Încet-încet se va limpezi în toate aceste sensuri. Se pare totuşi că i-a scăpat din ocularul său de mare diriguitor cu o anvergură din ce în ce mai mult europeană şi chiar mondială, o chestiune, chestiunea naţională. Treabă vitală. Vedea imperiul, dar nu vedea dorinţa celor strânşi de chingile imperiale de a ieşi de sub obrocul URSS-ului şi a avea astfel o altă evoluţie. În momentul în care această chestiune a „explodat", Mihail Gorbaciov, evident structurat în gândirea şi acţiunile sale pe parametrii URSS-ului şi nu neapărat ai Rusiei, şi-a pierdut jilţul, imperiul URSS s-a destrămat, iar amicii săi externi „au lăsat-o mai moale" cu admiraţia, în fotoliul de orchestră al atenţiei venind crescendo noii conducători ai republicilor cu independenţa de jure şi de facto dobândită. Cu precădere Boris Elţîn, pentru Rusia. Mai trebuie spus un fapt: nu puţini analişti apreciază că un rol important în stimularea „deschiderilor gorbacioviste" le-a avut soţia sa, Raisa Gorbaciova, o distinsă profesoară de filozofie, socialistă, desigur, dar elegantă, rafinată, cu o vastă cultură, aptă să impresioneze în bine soţiile liderilor politici din vestul european şi SUA cu care Gorbaciov s-a întâlnit, trezind chiar admiraţie, invidie pozitivă. Faţă de gleznele şi picioarelor butucănoase ale soţiilor de până atunci ale şefilor Kremlinului, faţă de cultura lor precară, şi mai sunt şi alte elemente, era, totuşi, foarte mult... Dar să revenim.

Deci, dezvoltarea privită ca proces, ca dinamică, mai puţin până atunci realizată. Era şi este mult până departe. Îşi face loc şi mai insistent decât în vremea lui Andropov - Cernenko aproape nu a contat -, cuvântul cheie „stagnare", moştenire faptică de la Brejnev, de la ceilalţi. Ea trebuia înlăturată, iar funcţionarea sistemului se va îmbunătăţi astfel. Se vădeşte esenţial şi termenul „accelerare" („uscorenie"), presupunând reforme în economie care să funcţioneze ca factori calitativi. Lângă accelerare va fi pus în rol imediat, din 1986, „perestroika" („reconstrucţie"), un termen mult mai vast decât „accelerare". Era vorba nu doar de cuvinte, ci de măsuri, de acţiuni importante, de restructurări, în cadrul însă al sistemului.

Bunăoară, nemijlocit în economie s-a avut în vedere un experiment care consta, într-o primă etapă, în selectarea unor unităţi fundamentale din subordinea unor ministere republicane şi locale cărora li s-a operat o selecţie printre indicatorii planificaţi. Prin planul centralizat s-au planificat indicatorii care răspundeau nemijlocit principalelor comandamente ale economiei (producţia în unităţi naturale la produse apreciate ca fiind de bază, livrările de mărfuri în sistemul aprovizionării tehnico-materiale dar şi către piaţă, cota produselor de înaltă calitate, amplificarea productivităţii etc). S-au asigurat, apoi, chiar în şi din "seră", toate condiţiile ca aceşti indicatori să poată fi realizaţi, urmând ca, printr-un efect de propagare în întreaga economie, situaţia să se îmbunătăţească. Aşa s-a sperat, dar, din păcate, deşi s-a observat o anume ameliorare, ea nu a fost de fond, etc. Fireşte că reformele, pentru a reuşi, trebuiau să fie mai profunde, să aducă „piaţa" mai în faţă, iar întreprinderile să se poată mişca nu doar dezinvolt, ci mult mai liber. Sistemul destul de greoi de evoluţie a firmelor, unele tendinţe de planificare centrală de la nivelul URSS-ului, alte tendinţe de planificare locală, la nivelul republicilor şi regiunilor componente, nu de puţine ori discordante, ordinele partidului unic deseori „pe lângă economie" n-au fost în măsură, în pofida chiar a unor bune intenţii, să asigure necesara emancipare economică. Şi astfel de fapte au constituit motive de nemulţumire în republicile unionale, dornice să decidă şi să concentreze ele, şi nu altcineva, dezvoltarea pe propriul teritoriu.

Chiar dacă în economie reforme mai ample au fost cu precădere realizate după „căderea" lui Gorbaciov - dar cu foarte puţine rezultate aşteptate - corupţia era şi în acest spaţiu, mai ales în acest spaţiu, un element nociv, destabilizator, atât în vremea lui Gorbaciov şi, deopotrivă, a lui Elţîn. Un factor iniţiat, însă, de Gorbaciov a fost în măsură să stimuleze individul, libertatea. Este vorba de „glasnost" („transparenţă"), respectiv expunerea liberă, în presă, în discuţii, în literatura de un fel sau altul a ceea ce credea fiecare, eliminarea tabuurilor considerate - nu este o tautologie - sacrosancte până atunci, posibilitatea de a avea o altă respiraţie, un alt orizont. Nu doar la nivelul celor din aparat, ci pentru toţi indivizii. Bunul, venerabilul şi respectabilul meu prieten, regretatul Dan Amedeu Lăzărescu spunea adeseori că „dacă într-un ocean de întuneric provoci o fantă de libertate, oceanul de întuneric se destramă". Avea perfectă dreptate. Aici, dar, a fost, în mare măsură, detonatorul minei plasate la edificiul socialismului de tip sovietic. Mihail Gorbaciov a pus mina şi tot el i-a aprins fitilul. Unul dintre analiştii săi, economistul Anders Aslund, oferea în acest sens o afirmaţie în aparenţă paradoxală: „Dacă (M.G.-n.n.) nu ar fi crezut în posibilitatea de a reforma socialismul, nu ar fi fost în măsură să-l distrugă... Gorbaciov a ajuns să distrugă socialismul (de tip sovietic, n.n.) doar pentru că el nu a vrut deloc să ajungă la un astfel de rezultat". Mi se pare foarte inteligentă remarca. Au rămas, însă, „à la une" socialismul şi chiar comunismul de tip vestic, vest-european, cu alte tradiţii, cu alte laturi, structuri, coordonate, cu alte rezultate, uneori remarcabile...

Dar să revenim. Din nou câteva detalii care pot completa cât de cât un astfel de tablou sovietic evident incomplet, considerabil incomplet. Mă aflam la Riga, în octombrie 1989, iar pe strada principală pe care treceam se vindeau postere în care se solicita libertatea ţării, desprinderea de URSS. Am întrebat cât costă: „pentru tovarăşi, imens, pentru domni cu mult mai puţin" a fost răspunsul... Iar altă dată, la Alma-Ata, discutând la instituţia planificării, am întrebat care este ponderea localnicilor - uşor de recunoscut datorită trăsăturilor lor specifice - în structurile de conducere de la nivelul republicii Kazastan. Interlocutorul, un şef de obârşie rusă, mi-a spus „vă răspund imediat". A chemat secretara, i-a cerut cifra, secretara a plecat şi nu am mai văzut-o niciodată de atunci. La insistenţele mele de a afla totuşi cifra, insistenţe chiar dincolo de limita politeţei de oaspete, specialistul rus din Kazastan a ocolit tot timpul problema, până m-am lăsat păgubaş. Nu cred, dealtfel, că avea ce răspuns să-mi dea, desigur, un răspuns care să reflecte anumite laturi ale politicii reale în domeniu naţionalităţilor. La Moscova, în 1987, am avut posibilitatea să văd filmul „Pokaianie" („Căinţa"), al unui mare regizor gruzin, Tenghiz Abuladze, şi cu o interpretare excepţională a unor actori printre care Aftandil Maharadze. Era un film despre celebrul călău şi politic şi ca atare, Beria, multă vreme şeful NKVD-ului şi mâna dreaptă a lui Stalin. Gruzin şi Beria precum Iosif Djugaşvili. De o factură, însă, mai grasă. Un film nedorit în România, dar care s-a bucurat aproape de unanime aprecieri în URSS, în acel URSS care vroia să-şi afle o nouă cale, fără călăi şi dictatori feroce. De altfel, câteva săptămâni după reîntoarcerea în ţară, am consacrat în prestigioasa revistă de literatură şi cultură „Argeş", (nr. 2 şi 3/ 1988), 2 pagini mari de revistă cronicii filmului şi semnificaţiilor sale. Au „trecut", spre o oarecare mirare a mea, fără vreo problemă. Imediat după revoluţia din 1989, şi mai apoi, în reviste de cultură de la noi au apărut zeci şi zeci de cronici la acest film, la acest film despre un călău pe care nici pământul nu la mai vrut...

*

* *

După cum scriam, în seara zilei de Crăciun a anului 1991, Mihail Gorbaciov va demisiona din funcţia sa oficială de preşedinte al URSS. Era, de fapt, o simplă formalitate - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice al cărui secretar general fusese ales în 1985, nu mai exista de mai multă vreme, dizolvat în 5 septembrie 1991. Iar URSS-ul fusese şi el dezmembrat, nu puţine din fostele republici unionale alegându-şi un drum propriu. Într-un fel sau altul, vechile structuri, parţial sau nu, se menţineau însă, dar aceasta era şi este o altă problemă. Imperiul sovietic considerat anacronic şi ale cărui ambiţii belicoase costaseră atât de mult vestul, era deja „gata". Iar Gorbaciov, căruia, şi pe drept şi pe nedrept, i se punea în spate o astfel de performanţă la care Hitler nu putuse ajunge şi datorită unor politici criminale de ocupaţie (să ne amintim că, de exemplu, în Ucraina şi Bielorusia, armatele germane victorioase fuseseră primite cu flori de către localnici), se va consacra, printre altele, conferinţelor, excelent plătite, în mari centre politice şi universitare ale lumii. Prin 2007 ne-am „încrucişat" la Universitatea Rennes 1, din Franţa. Un anunţ pe holurile universităţii menţiona că, într-o zi anume, Gorbaciov va ţine aici o conferinţă. Nu îmi aduc aminte titlul. Dar cum ziua stabilită era tocmai cea consecutivă încheierii cursurilor mele la Rennes în acel an şi având deja în buzunar biletele de reîntoarcere în ţară, spre marele meu regret nu am putut participa la o asemenea reuniune deşi o vroiam din toată inima...

... După decembrie 1991, şi în Rusia cu noul său preşedinte, mai de mult primar al Moscovei, veselul, dansatorul şi, după cum s-a văzut şi afirmat în mai multe rânduri, „băutorul fruntaş" Boris Elţîn, dar şi în multe alte foste republici, se va instaura tranziţia într-un relativ haos şi o absolută corupţie. După „reţete" originale, cunoscute însă şi la noi, trăgându-se cu furtunul masiv din avuţia publică, vor apărea, aproape peste noapte, miliardari şi miliardari, deloc „de carton", de multe ori unul mai extravagant decât altul. Se „asana", pe invers, astfel, şi în mod obiectiv, terenul pentru preluarea puterii în Rusia de către actualul conducător Vladimir Putin. Putin care, orice s-ar spune, a încercat şi încearcă să redea Rusiei mult din măreţia şi forţa ei din urmă, „ordonând" lucrurile în felul său. Şi nu s-ar putea spune că nu reuşeşte...

Facebook Autor: Dan POPESCU

Nu exista comentarii la acest articol inca.

Adauga un comentariu

Nume: (obligatoriu) Email: (Nu va fi postat) Subiect: (Nu este obligatoriu)		Vreau sa fiu instiintat cand apar noi comentarii
Cod de verificare: