| 10 Februarie, 2012 ora 10:20:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 186 |
Pactul fiscal – cireaşa de pe tortul austerităţii
Bomba săptămânii rămâne, indiscutabil, demisia intempestivă a premierului României. Adept fanatic al politicii de austeritate la vreme de criză, autor moral al sloganului „sărăcia salvează România", Emil Boc şi-a agăţat de grindă puşca şi cureaua lată, a ieşit zâmbitor pe uşa din spate a Guvernului şi a plecat să facă ce ştie mai bine: să cioplească buşteni, să cosească otavă şi să dea cu lopata în nămeţi. Preocupaţi însă excesiv de creşterea şi descreşterea micului Boc, riscăm să dăm uitării unul din motivele care-l poate face să regrete cu adevărat îndepărtarea sa de la „felul" principal al festinului austerităţii: punerea în aplicare a pactului fiscal croit în grabă la Bruxelles şi semnat de 25 din cei 27 de membrii ai UE. Este uşor de imaginat plăcerea sadică pe care ar fi încercat-o ex-premierul României pus să aplice în practică exact ceea ce îi plăcea mai mult. Adică tăierile, de data asta după manualul german.
În fond, „crema" politicienilor europeni a ajuns, prin prevederile constrângătoare ale noului Tratat, la vorba lui Boc: deficit structural de cel mult 0,5 la sută, deficit bugetar plafonat la 3 la sută din PIB, control la nivel european asupra bugetelor naţionale, mecanisme automate de sancţionare a derapajelor bugetare.
Ceea ce i-a scăpat însă d-lui Boc şi altor artizani ai politicilor falimentare din România este faptul esenţial că statele care acum vorbesc de deficite foarte strânse şi-au construit infrastructura, în urmă cu câteva decenii, prin politici ale deficitelor mari, banii mergând spre lucrări publice de anvergură la care noi încă nici nu visăm. România de azi, înghesuită în tiparul financiar european, este condamnată să nu mai poată recupera distanţa care o separă de aceste state fără investiţii masive în infrastructură. Trebuie să existe şi pentru România, şi pentru alte ţări emergente, un mecanism care să le permită să avanseze.
Abia întors de la Bruxelles, mentorul d-lui Boc, preşedintele Traian Băsescu, ne aşeza într-o dilemă cu iz filozofic: „Suntem în faţa unei opţiuni fundamentale. Ce lăsăm copiilor noştri - o casă sau o datorie? Dacă decidem să lăsăm o datorie, mergem înainte ca până în 1989, dar asta lăsăm, o datorie mare. Dacă decidem să lăsăm o casă, mergem cu cei 24 cărora, cel puţin declarativ, ne-am alăturat prin semnătura mea".
Comparaţia este, ce-i drept, bine ticluită şi savant meşteşugită, dar suferă profund pe două planuri. În plan frontal, conţine un mare neadevăr: în 1989 România nu mai avea nicio datorie externă. Dar această „performanţă" se realizase dintr-o obsesie a dictatorului Nicolae Ceauşescu şi cu preţul unor mari suferinţe omeneşti. Un asemenea model bazat doar pe austeritate este de neimaginat azi pentru că nu se mai poate aplica în democraţie. În plan structural, afirmaţia preşedintelui Băsescu este contrazisă de realitatea că austeritatea pe care se bazează pactul nu mai reprezintă o garanţie a succesului. „Această disciplină strictă ar putea fi utilă în vremuri bune - susţine publicaţia britanică „The Economist". Însă mulţi se tem că, într-o perioadă extinsă de criză, astfel de reguli riscă să impună prea multă austeritate prea repede, înnegrind spectrul recesiunii şi îngreunând efortul de a echilibra bugete". Aşa încât, la întrebarea retorică a lui Traian Băsescu - casa sau datoriile? - singurul răspuns de bun simţ ar fi: prin austeritate vom lăsa copiilor noştri o casă dărăpănată, plină de datorii! „Casa" o vedem cu ochii noştri cum arată azi, iar „datoriile" sunt deja contractate pe încă o generaţie. Cităm din „Eurostat": „Furia cauzată de erodarea nivelului de trai a explodat în România în cele mai puternice violenţe din ultimii zece ani. Un împrumut de urgenţă de 20 de miliarde de euro de la UE, FMI şi Banca Mondială, în 2009, a fost urmat de măsuri severe de austeritate, printre care scăderea salariilor bugetarilor cu 25 la sută şi majorarea cu 5 la sută a TVA. Politicile neadecvate au contribuit la prelungirea recesiunii şi sunt percepute ca fiind un efect al corupţiei Guvernului".
Prin urmare, este evident că, pentru România, disciplinarea bugetar - financiară, necesară fără doar şi poate, nu ar trebui să presupună doar măsuri administrative, coercitive şi de sărăcire continuă a populaţiei. Mai curând ar fi necesară o schimbare radicală a modului de a se face politică în România şi căutarea altui model de dezvoltare a ţării, diferit de ceea ce s-a practicat în ultimele două decenii.
Vrem să avem deficit bugetar de 3 la sută şi deficit structural de 0,5 la sută din PIB, aşa cum ne cere azi Europa? Foarte bine, dar prin stoparea corupţiei, a risipei şi furtului din banul public, iar nu prin pauperizarea cronică a românilor! Marea şi dureroasa contraperformanţă a ex-premierului Emil Boc a fost că nu a început austeritatea de unde trebuie:
- de la veniturile extravagante ale aleşilor naţiunii care dorm în Parlament pe un salariu lunar de 250 de milioane de lei, în vreme ce salariul minim în România este de 7 milioane;
- de la sumele uriaşe „sifonate" în contul partidelor în fiecare campanie electorală;
- de la banii care se scurg fără urme pentru aşa-zisa dezvoltare regională care constă până la urmă în săli de sport şi bazine de înot în sate despopulate sau în teleferice de lux prin staţiuni pe unde nu calcă nimeni;
- de la miliardul de euro cu care celebrii noştri asfaltatori zic că deszăpezesc an de an drumurile patriei la un preţ per suta de kilometri cât Norvegia, Finlanda şi Suedia la un loc;
- de la sacul fără fund pe care îl reprezintă companiile noastre naţionale care toate (ce curios!) sunt falimentare;
- de la salariile şi pensiile incredibile ale unor categorii sociale favorizate (de soartă şi de interese politice).
Fireşte că, dacă nu ai ochi pentru asemenea strâmbătăţi şi sânge în instalaţie pentru a da de pământ cu ele, vei împărţi la infinit austeritatea pe cap de sărac şi vei merge din victorie în victorie până la prăbuşirea finală.
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
 |
