| 03 Februarie, 2012 ora 13:42:00 | Comentarii: 0 | Vizualizari: 187 |
Datorii sau creştere economică?
Există în aceste zile o cruciadă împotriva datoriilor. Şi pe bună dreptate, această cruciadă trebuie să aibă loc, poate cu mai puţin etuziasm fundamentalist, prin Europa. Şi, în parte, nu strică deloc ca România să ia notă de ea cu seriozitate şi să se protejeze cu rigoare. Dar nu se întâmplă asta.
România, cu preşedintele Traian Băsescu urcat pe calul alb, e în fruntea trupelor, printre cei mai entuziaşti participanţi şi în acelaşi timp cei mai fanatici credincioşi în virtuţiile traiului fără datorii. S-ar putea spune că nu e ceva chiar atât de rău toată această bravadă dacă nu am fi de fapt una din ţările cele mai puţin îndatorate din Europa. Atât în termeni raportaţi la PIB, cât şi pe cap de locuitor, datoria publică românească este printre cele mai mici. Nu spun prin asta că e loc de îndatoarea suficientă, sau că nu avem nici o grijă. Ritmul de creştere este alarmant de vreme ce din 2008 până acum am dublat această datorie spre 40%, iar preşedintele nu a reacţionat niciodată cu aceaşi vehemenţă ca în aceste zile când, întors de la Bruxelles, ne laudă virtuţiile pactului interguvernamental care limitează deficitul structural la 0,5%. Trebuie spus însă că în ciuda entuziasmului, acest pact nu e pentru România. El vizează ţări surpaîndatorate, încurcate în proria lor datorie, care nu pot avea oricum ritmuri mai mari de creştere economică decât 2-3%. Problema României este că ea nu are voie să fie o astfel de ţară şi doar nepriceprea unor lideri politici o pot transforma într-o economie îmbătrânită prea repede care are nevoie de prudenţa pactului interguvernamental. Principala problemă a României este creşterea economică. Nu îndatoararea, nu deficitul structural. Creşterea economică sănătoasă, mai puţin pe credit şi mai mult pe muncă, uşor diferită de cea din anii 2005 - 2008, dar creştere să fie. Creşterea economică de peste 3% permite plata fără forţări a datoriei publice româneşti care săptămâna aceasta a mai crescut cu 1,5 mld de dolari şi ajuns la peste 22 mld euro. Şi în ceea ce priveşte creşterea economică, preocuparea preşedintelui e departe să fie similară cu cea legată de împiedicarea îndatoarării. Poate că preşedintele ştie ceva. Şi anume că guvernul nostru, pe care domnia sa îl ştie mai bine decât oricine, nu este în stare să cheltuiească bani si să iasă creştere economică din asta. România are printre cele mai mari investiţii publice din statele europene în ultimii ani, peste 5% din PIB şi nu se vede nimic de pe urma lor. Nici drumuri, nici energie, nici spitale... poate nişte parcuri, nişte exproprieri şi multe contracte păguboase pentru stat de la energie, la deszăpezire sau la programe IT pentru entităţi publice. Dacă din toate aceste investiţii nu rezultă mai nimic bun, atunci desigur ultima soluţie o reprezintă cruciada împotriva îndatorării. Adică să alegem răul cel mai mic. Întreaga logică minimalistă arată slăbiciuni din toate punctele de vedere şi retorici deplasate. Dorinţa de a fi în rând cu lumea europeana - săbuită la împrumuturi, contraolată la cheltuieli - nu se exemplifică doar prin participarea la un tratat care nu prea este pentru noi. Această dorinţa s-ar traduce mai firesc pentru o ţară ca România prin chibzuinţa investiţiilor, eficienţa lor şi creştere economică. S-ar putea răspunde la această provocare prin creşterea economică de aproape 2,5% a anului 2011. Singura problema estă că statul, guvernul nu au nicio contribuţie pentru această creştere. Ea vine din două surse private. Agricultura, ruptă de mult de legătura cu statul şi exporturile făcute de multinaţionale şi companii legate de lanţuri de producţie europene. În cazul agriculturii, a spune că s-au dat la timp banii pe care îi reprezintă subvenţiile este o mică, prea mică concesie făcută rolului statului într-un domeniu care nu poate funcţiona concurenţial eficient fără asemenea mecanisme. În cazul exporturilor, cele câteva ajutoare de stat nu reprezintă mai nimic. Problema este că nici datoria făcută în aceşti ani de statul român nu a contribuit cu nimic la creşterea economică. Mare parte din bani sunt la BNR cu rezervele ei impresionante - rezerve care ne permit să ne împrumutăm pe viitor, fiind garanţia perfectă - sau au intrat în pensii şi salarii de subzistenţă. Atunci, ceea ce aşteptăm de la guvernanţi nu este o cruciadă, ci o strategie pentru creştere economică. Dacă pentru a avea o creştere de peste 3% mai trebuie să împrumutăm bani, acest lucru este acceptabil. Dar împrumutul se va face oricum de către entităţile private. A fi obsedat de împrumut, când problema o reprezintă creşterea economică este ca şi cum ai recunoaşte că nu mai e nici o speranţă. Cum nu suntem în stare să avem creştere, măcar să nu avem datorii. Dacă aşa sună programul economic pentru viitor, acesta sună cam fals.
Nu exista comentarii la acest articol inca.
Adauga un comentariu
|
